Când dragostea doare: Mărturia unei femei din București

— Cum ai putut să-mi faci asta, Radu? am întrebat cu vocea tremurândă, ținând telefonul strâns în mână, de parcă aș fi vrut să-l strivesc. Mesajele erau acolo, negru pe alb, dovada clară că omul pe care îl iubeam de doisprezece ani nu mai era același. În bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, timpul părea să se fi oprit. Radu stătea în fața mea, cu ochii în pământ, incapabil să spună ceva.

Nu știu ce m-a durut mai tare: faptul că m-a trădat sau faptul că nu avea curajul să mă privească în ochi. Am simțit cum tot ce am construit împreună — casa, familia, visele — se prăbușeau peste mine. În camera alăturată, fetița noastră, Ana, desena liniștită, fără să știe că lumea ei urma să se schimbe pentru totdeauna.

— Elena, nu e ceea ce crezi… a început el, dar vocea i s-a frânt.

— Nu e ceea ce cred? Atunci ce e, Radu? Să citesc cu voce tare ce i-ai scris? „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd diseară.” Să continui?

A tăcut. Am simțit o furie oarbă amestecată cu o tristețe adâncă. M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng. Nu plânsesem niciodată așa, nici măcar când mi-am pierdut tatăl. Era un plâns care venea dintr-un loc pe care nici nu știam că-l am.

În zilele care au urmat, casa noastră a devenit un câmp de luptă tăcut. Vorbeam doar despre lucruri practice: cine duce copilul la grădiniță, cine face cumpărăturile. Mama mea a simțit imediat că ceva nu e în regulă.

— Ce ai, mamă? De ce ești atât de abătută? m-a întrebat într-o seară când venise să stea cu Ana.

Am ezitat. Cum să-i spun? Știa cât de mult îl iubeam pe Radu, cât am luptat pentru relația noastră. Dar nu mai puteam ține totul în mine.

— M-a înșelat, mamă… am șoptit printre lacrimi.

A venit lângă mine și m-a strâns în brațe. Nu a spus nimic la început. Doar m-a ținut așa, ca atunci când eram copil și mă temeam de întuneric.

— Știi că poți veni oricând acasă la noi, mi-a spus blând. Dar gândește-te bine înainte să iei o decizie. Pentru tine și pentru Ana.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Sora mea, Mihaela, a aflat și ea și a reacționat cu furie:

— Nu-l lăsa să te calce în picioare! Meriți mai mult! Dacă vrei, vin eu și-i spun două vorbe!

Dar nu voiam scandal. Nu voiam ca Ana să crească într-o casă plină de ură și reproșuri. În același timp, nu știam dacă pot să-l iert pe Radu. Îl vedeam cum încearcă să repare lucrurile: gătea cina, făcea curat, îmi aducea flori fără motiv. Dar între noi era un zid pe care nu reușeam să-l dărâm.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, l-am găsit pe Radu pe balcon, fumând — deși renunțase la țigări de ani buni.

— De ce ai făcut-o? am întrebat încet.

A tras adânc din țigară și a privit spre luminile orașului.

— Nu știu… Poate pentru că mă simțeam invizibil aici. Poate pentru că am vrut să simt din nou că trăiesc. Dar nu te-am iubit niciodată mai puțin, Elena…

M-au durut cuvintele lui. Cum poți să iubești pe cineva și totuși să-l rănești atât de tare?

În următoarele luni am mers la terapie de cuplu. Am vorbit despre fricile noastre, despre frustrări nespuse și dorințe ascunse. Am aflat lucruri despre mine pe care nu le știam: cât de mult mă sacrificasem pentru familie și cât de puțin mă mai recunoșteam în oglindă.

Într-o zi, Ana m-a întrebat:

— Mami, de ce plângi uneori noaptea?

Am simțit un nod în gât.

— Pentru că uneori oamenii mari sunt triști, iubita mea. Dar tu nu trebuie să-ți faci griji.

Mi-am dat seama atunci că nu pot trăi doar pentru aparențe. Că fericirea mea contează la fel de mult ca a celor din jur.

După un an de încercări și ezitări, am decis să ne despărțim. Nu a fost o decizie ușoară. Am plâns amândoi când am semnat actele la notar. Dar am știut că e singura cale prin care putem fi sinceri cu noi înșine și cu Ana.

Acum locuiesc într-un apartament mic cu Ana și încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Sunt zile când mă simt puternică și zile când mă copleșește dorul după ceea ce am pierdut. Dar știu că am făcut ceea ce trebuia.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim în minciună doar de frica singurătății? Și cât curaj ne trebuie ca să alegem adevărul?