Când Fiica Mea a Devenit O Străină: Povestea Unei Mame Îndurerate

— Nu pot să vin, mamă. Vlad are nevoie de mine acasă.

Vocea Ioanei răsuna în telefon, rece, ca și cum vorbeam cu o străină. Era a treia oară când o sunam în acea săptămână, încercând să o conving să vină la aniversarea de 60 de ani a tatălui ei. Un prag important, pe care îl așteptasem cu emoție și teamă, pentru că știam că sănătatea lui Gheorghe nu mai e ce-a fost. Dar Ioana, fata noastră, nu mai era fata noastră. De când s-a măritat cu Vlad, parcă s-a evaporat tot ce era cald și blând în ea.

— Ioana, tatăl tău te așteaptă. Nu înțelegi cât de mult înseamnă pentru el? Am făcut totul împreună pentru tine…

— Mamă, nu vreau să mă cert cu tine. Vlad are niște probleme la serviciu și trebuie să-l ajut. Nu pot să-l las singur acum.

Am simțit cum mi se strânge inima. Gheorghe stătea pe canapea, cu ochii în gol, ascultând fiecare cuvânt. Nu mai era omul puternic de altădată. Îmbătrânise brusc după ce Ioana s-a mutat la București cu Vlad. De atunci, vizitele ei s-au rărit, telefoanele au devenit scurte și seci. Când venea, Vlad era mereu prezent, tăcut și critic, ca un judecător care ne analiza fiecare gest.

— Ce-a zis? întreabă Gheorghe încet.

— Nu poate veni… are treabă cu Vlad.

A oftat adânc și s-a ridicat greu. Am simțit că mă sufoc de furie și neputință. Cum ajunsesem aici? Unde dispăruse fata noastră veselă, care ne povestea totul și râdea cu noi la masă?

Am început să-mi amintesc de copilăria ei: cum îi plăcea să stea cu mine în bucătărie, să frământe cozonaci sau să mă ajute la curățenie. Cum venea plângând la mine când o necăjeau colegele la școală. Cum îl aștepta pe Gheorghe seara, să-i citească povești. Toate astea păreau din altă viață.

Când l-a adus prima dată pe Vlad acasă, am simțit că ceva nu e în regulă. Era politicos, dar rece. Nu zâmbea niciodată sincer. Îi plăcea să vorbească despre bani, carieră și cât de „neproductiv” e să pierzi timpul cu familia extinsă. Ioana părea fascinată de el, dar eu vedeam cum se schimbă încet-încet: devenea tot mai retrasă, mai atentă la ce spune și la cum se poartă.

— Mamă, Vlad nu vrea să stăm prea mult la voi… Are nevoie de liniște după serviciu.

— Dar tu? Tu ce vrei?

— Și eu vreau liniște…

Dar vocea ei nu avea convingere. Parcă repeta o poezie învățată pe de rost.

Prietenii noștri spuneau mereu: „Las-o, Maria, are viața ei acum! Așa e normal!” Dar eu simțeam că nu e normal să-ți uiți părinții, să nu vii nici măcar la aniversarea tatălui tău bolnav. Sora mea, Elena, m-a certat:

— Tu ai crescut-o prea dependentă de tine! Acum plătești prețul…

Dar eu știam că nu e vina mea. Sau poate era? Poate am greșit undeva…

În ziua aniversării, casa era plină de rude și prieteni vechi. Toți întrebau de Ioana. Gheorghe zâmbea forțat și dădea din umeri:

— Are treabă la București…

După ce au plecat toți, l-am găsit pe Gheorghe în dormitor, privind o poză veche cu Ioana copil.

— Maria… crezi că am pierdut-o?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am așezat lângă el și am plâns amândoi în tăcere.

Seara târziu, am primit un mesaj scurt de la Ioana: „La mulți ani, tata! Sănătate multă!” Atât. Fără inimioare, fără promisiuni de vizită.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu ea din nou. I-am spus cât ne doare distanța asta dintre noi. A izbucnit:

— Mamă! Nu mai insista! Vlad nu suportă discuțiile astea! Dacă vrei să mai vorbim vreodată, las-o baltă!

Am simțit că mi se rupe sufletul. Cum putea fi atât de crudă? Sau poate era doar disperată să-și păstreze liniștea în noua ei familie? Am început să mă întreb dacă Vlad chiar o iubește sau doar o controlează. Prietena mea Rodica mi-a spus:

— Maria, nu vezi că omul ăsta i-a spălat creierul? O ține sub papuc! Fetele astea tinere cred că dragostea e sacrificiu total…

Dar dacă Ioana chiar e fericită? Dacă doar eu sunt cea care nu poate accepta schimbarea?

Într-o zi am decis să merg la București fără să anunț. Am ajuns la blocul lor și am sunat la ușă cu inima cât un purice. Vlad mi-a deschis ușa cu o privire tăioasă:

— Ce cauți aici?

— Am venit să-mi văd fata…

— Ioana doarme. A avut o zi grea la serviciu.

Am simțit că mă dă afară din propria viață a fiicei mele. Am plecat plângând pe stradă ca un copil pedepsit.

De atunci nu am mai încercat să forțez lucrurile. Dar sufletul meu nu găsește liniște. Merg zilnic la biserică și mă rog ca Dumnezeu să-i lumineze mintea Ioanei și să-i dea curajul să fie ea însăși.

Uneori mă întreb: oare câte mame trăiesc aceeași durere ca mine? Oare chiar trebuie să acceptăm că fetele noastre devin străine după ce se mărită? Sau ar trebui să luptăm mai mult pentru ele?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Dar până atunci, vă întreb pe voi: ce ați face în locul meu? Ați renunța sau ați continua să luptați pentru copilul vostru?