Când fiica mea mi-a cerut să am grijă de nepotul meu: Secretele care mi-au zguduit familia

— Mamă, te rog… nu mai am pe nimeni, doar pe tine! Glasul Irinei tremura la capătul firului, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era trecut de miezul nopții, iar ninsoarea bătea în geam ca o amenințare mută. M-am ridicat din pat, l-am trezit pe Sorin, soțul meu, și am plecat spre apartamentul Irinei fără să pun prea multe întrebări.

Când am ajuns, am găsit-o pe Irina cu ochii umflați de plâns, iar pe Vlad, nepotul meu de șase ani, adormit pe canapea cu jucăria lui preferată strânsă la piept. — Mamă, trebuie să merg la spital. Nu pot să-l las singur cu Mihai… nu pot! A izbucnit din nou în plâns și m-a îmbrățișat cu disperare. Am știut atunci că ceva nu era în regulă, dar nu era momentul să insist.

— Lasă, mamă, du-te liniștită. Vlad rămâne cu noi. O să fie bine. I-am șoptit cu blândețe și am privit-o cum își strânge în grabă câteva lucruri într-o geantă veche.

După ce a plecat, am rămas singură cu Vlad. În acea noapte, băiatul s-a trezit de mai multe ori plângând și strigând după mama lui. L-am luat în brațe și i-am cântat încet, ca pe vremuri când Irina era mică. Dimineața, Sorin a plecat la agenție, iar eu am rămas să fac ordine prin casă. Atunci am început să observ lucruri ciudate: o ușă de dulap spartă, haine aruncate la întâmplare, o scrisoare mototolită sub pat.

Am citit scrisoarea cu mâinile tremurânde: „Nu mai pot, Mihai! Nu mai suport să mă ameninți și să mă faci să mă simt ca un nimic. Dacă nu te oprești, o să plec și n-o să mă mai vezi niciodată!” Era scrisul Irinei. M-am prăbușit pe marginea patului. Cum de nu am văzut nimic? Cum de nu mi-a spus?

În zilele care au urmat, Vlad a început să vorbească tot mai mult. — Bunico, tati țipă mereu la mami. Uneori sparge lucruri și eu mă ascund sub masă. Mi-a spus să nu spun nimănui… dar mi-e frică.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Îmi venea să dau buzna la Mihai și să-l iau la rost, dar știam că trebuie să fiu puternică pentru Vlad și pentru Irina. Am sunat-o pe Irina la spital și i-am spus că Vlad e bine, dar nu i-am spus ce am aflat.

Seara, Sorin a venit acasă și i-am povestit totul. — Nu pot să cred! Mihai părea un băiat atât de liniștit… Dar dacă e adevărat? Dacă Irina a suferit în tăcere atâția ani? Sorin s-a lăsat pe scaun cu capul în mâini.

— Trebuie să facem ceva! Nu putem s-o lăsăm singură! i-am spus hotărâtă.

În următoarele zile, am început să caut ajutor. Am vorbit cu o prietenă care lucra la un centru pentru victimele violenței domestice. Mi-a dat sfaturi și mi-a promis că va vorbi cu Irina când va ieși din spital.

Când Irina s-a întors acasă, era palidă și slăbită. M-a privit lung și a început să plângă din nou. — Mamă, îmi pare rău că te-am băgat în asta… Dar nu mai pot trăi așa! Am încercat să-l schimb pe Mihai, dar nu se poate.

Am luat-o în brațe și i-am spus că nu e singură. — O să fim lângă tine orice ar fi! Iar Vlad va fi mereu în siguranță cu noi.

Au urmat luni grele: discuții cu avocați, vizite la psiholog pentru Vlad și Irina, certuri cu Mihai care venea uneori beat la ușă și ne amenința că ne ia copilul. Într-o seară, a spart geamul de la bucătărie și a urlat că ne va face rău tuturor. Am sunat la poliție și l-au luat pentru câteva zile.

Vecinii au început să vorbească: „Uite ce familie frumoasă păreau… Cine ar fi crezut?” M-am simțit rușinată, dar apoi mi-am dat seama că nu noi eram vinovați.

Irina a reușit într-un final să obțină un ordin de restricție împotriva lui Mihai. Vlad a început să zâmbească din nou și să doarmă liniștit noaptea. Eu și Sorin am vândut unul dintre apartamente ca să putem plăti terapia pentru Irina și Vlad.

Acum stau seara pe balcon cu o cană de ceai în mână și mă gândesc: oare câte mame ca mine trăiesc cu impresia că știu totul despre copiii lor? Câte familii ascund astfel de drame sub aparența normalității? Dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut?