Când fiul meu a întrebat dacă poate să-i spună „mamă” bunicii: O seară care mi-a schimbat viața

— Mamă, pot să-i spun „mamă” bunicii?
Întrebarea lui Vlad a căzut ca un trăsnet peste masa noastră de duminică. Tocmai pusesem farfuria cu sarmale pe masă, iar mirosul de varză și carne umplea sufrageria. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mama-soacră, doamna Lidia, s-a oprit din mestecat și a ridicat sprâncenele, iar soțul meu, Radu, a rămas cu furculița suspendată în aer.

Nu știu ce m-a durut mai tare: faptul că Vlad nu mă vedea ca pe mama lui adevărată sau că întrebarea venea după o săptămână în care abia dacă apucasem să-l văd. Munca la bancă mă ținea până târziu, iar Lidia era cea care îl lua de la grădiniță, îi făcea temele și îi citea povești. Eu ajungeam acasă când el deja dormea.

— Vlad, de ce ai vrea să-i spui bunicii „mamă”? am întrebat cu voce tremurată, încercând să-mi păstrez calmul.

— Pentru că ea e mereu aici cu mine. Tu vii doar seara târziu și uneori nici nu mă vezi, a răspuns el sincer, fără urmă de răutate.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Lidia s-a ridicat brusc de la masă.

— Nu-i vina fetei că muncește! a izbucnit ea, uitându-se acuzator la Radu. Dacă ar câștiga bărbații mai bine, n-ar trebui să stea copiii fără mame!

Radu s-a înroșit la față și a trântit furculița pe masă.

— Lidia, nu începe iar! Toți muncim cât putem. Nu e vina nimănui!

Am simțit cum mă sufoc între reproșurile lor. Am crescut într-un sat mic din Botoșani, unde femeile stăteau acasă și creșteau copiii, iar bărbații aduceau banii. Eu am vrut altceva. Am învățat pe rupte, am luat bursă la București și am ajuns analist financiar la o bancă mare. Dar prețul succesului părea să fie chiar legătura cu propriul meu copil.

— Vlad, vino aici la mama! am spus încet.

El a venit și m-a îmbrățișat timid. I-am simțit trupul firav tremurând.

— Îmi pare rău că nu sunt mereu cu tine, puiule. Dar te iubesc enorm. Bunica te iubește și ea, dar eu sunt mama ta.

Lidia a oftat adânc și s-a așezat la loc.

— Nu vreau să-ți iau locul, Ilinca. Dar copilul are nevoie de cineva aproape. Eu doar încerc să-l ajut…

M-am uitat la ea și pentru prima dată am văzut oboseala din ochii ei. Poate că și ea simțea povara responsabilității pe care i-o lăsasem fără să vreau.

— Știu că mă ajuți mult, Lidia. Și îți mulțumesc. Dar poate ar trebui să găsim o soluție împreună…

Radu a intervenit:

— Poate ar trebui să ne gândim serios la un program mai flexibil pentru tine sau pentru mine. Sau poate să găsim o bonă care să ne ajute…

Lidia a dat din cap:

— O bonă? Să lase copilul pe mâna unei străine? Niciodată!

Am simțit cum tensiunea crește din nou. În satul meu natal, bona era un concept străin — acolo rudele aveau grijă unii de alții. Dar aici, în București, totul părea mai complicat.

— Vlad are nevoie de stabilitate și de prezența părinților lui, nu doar de dragostea bunicii sau de grija unei bone, am spus eu încet.

Seara s-a terminat cu toții tăcuți, fiecare cufundat în propriile gânduri. După ce Vlad a adormit, m-am dus în camera lui și l-am privit dormind. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit alegând cariera înaintea familiei.

A doua zi dimineață am intrat în biroul directorului băncii cu inima cât un purice.

— Ilinca, ce s-a întâmplat? Pari abătută…

— Domnule Popescu, aș vrea să discutăm despre posibilitatea unui program mai flexibil sau chiar de lucru parțial de acasă.

A ridicat din sprâncene surprins:

— Ești una dintre cele mai bune analiste ale noastre… Dar știi cum e politica firmei.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Înțeleg… Dar familia mea are nevoie de mine acum mai mult ca oricând.

A oftat și mi-a spus că va discuta cu resursele umane. Am plecat cu sufletul greu, dar hotărâtă să nu mai las cariera să-mi fure rolul de mamă.

Seara următoare am stat cu Vlad și i-am citit povestea preferată. Lidia ne-a privit din prag cu ochii umezi.

— Ilinca… îmi pare rău dacă am spus ceva greșit ieri. Nu vreau decât binele vostru.

Am zâmbit trist:

— Știu, Lidia. Și eu vreau același lucru.

În acea noapte am adormit cu inima mai ușoară, dar întrebările nu-mi dădeau pace: Oare putem avea totul? Carieră și familie? Sau trebuie mereu să alegem între ele? Voi ce ați face în locul meu?