„Când iei pensia, rămân cu tine”: Povestea unei bunici și a nepotului său

— Vlad, ai mâncat ceva azi? întreb cu vocea tremurândă, în timp ce privesc spre ușa camerei lui, ușor întredeschisă. De dincolo răzbate doar sunetul tastelor și un oftat enervat.

— Lasă-mă, bunico, sunt ocupat! răspunde el, fără să-și ridice ochii din calculator.

Mă opresc în prag, cu farfuria de ciorbă aburindă în mâini. Miroase a leuștean și a copilărie, dar Vlad nu mai e copilul care venea alergând la masă. Acum are 17 ani și pare că tot ce fac îl deranjează. Mă uit la el și mă doare. Parcă nu-l mai recunosc.

De când fiica mea, Ioana, a plecat la muncă în Italia, casa noastră din Pitești s-a golit de râsete. Am rămas doar eu și Vlad. Îmi amintesc cum plângea când a plecat mama lui. L-am strâns la piept și i-am promis că n-o să-l las niciodată singur. Dar acum mă întreb dacă nu cumva el m-a lăsat pe mine.

În fiecare lună, când primesc pensia, Vlad devine brusc atent. Îmi aduce ceaiul la pat, mă întreabă dacă mă doare spatele, îmi zâmbește larg. Dar după ce îi dau banii „pentru manuale” sau „pentru haine”, dispare iar în camera lui. Și eu rămân cu liniștea apăsătoare și cu întrebarea: oare asta e tot ce mai valorez?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am auzit o discuție care mi-a sfâșiat sufletul. Vorbea la telefon cu un prieten:

— Frate, stau cu baba până ia pensia, apoi mă car la București. Ce să fac aici? N-are rost…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am stat lipită de perete, cu mâna la gură să nu scot niciun sunet. Am plâns în tăcere toată noaptea.

A doua zi dimineață, am încercat să mă port normal. I-am făcut omletă, i-am pus-o pe masă.

— Vlad, hai să mâncăm împreună.

— Nu pot, am treabă. Dă-mi niște bani să ies cu băieții.

L-am privit în ochi. Era grăbit, nici nu m-a văzut cu adevărat.

— Vlad… tu chiar crezi că eu sunt aici doar ca să-ți dau bani?

A ridicat din umeri.

— Nu știu… Ești bunica mea. Ce vrei să fac?

Mi-au dat lacrimile.

— Aș vrea doar să stai puțin cu mine. Să povestim ca înainte…

A oftat și a plecat trântind ușa.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am scos cutia cu fotografii vechi: Vlad mic, cu obrajii roșii, Ioana zâmbind larg lângă bradul de Crăciun. Unde s-au dus anii aceia? Unde s-a dus dragostea?

Am sunat-o pe Ioana. Vocea ei era obosită, grăbită.

— Mamă, nu pot vorbi mult. Sunt la muncă.

— Ioana… Vlad nu mai vorbește cu mine. Parcă nu mai exist pentru el…

— Mamă, lasă-l în pace! E adolescent. Toți sunt așa! Dă-i bani dacă are nevoie și gata…

Am simțit cum mi se strânge inima. Nici ea nu mă mai vedea.

În zilele următoare am început să mă simt tot mai singură. Mergeam la piață doar ca să schimb două vorbe cu vânzătoarea de la legume. În rest, casa era tăcută ca un muzeu uitat.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la vechea mea prietenă, Elena. M-a invitat la ea la țară, la Rucăr.

— Maria dragă, vino să stai câteva zile aici! O să-ți prindă bine aerul curat și compania mea!

Am ezitat mult. Dacă plec, cine are grijă de Vlad? Dar apoi mi-am dat seama că el nici nu ar observa lipsa mea.

I-am spus într-o seară:

— Vlad, mă gândesc să plec câteva zile la Elena.

A ridicat din sprâncene.

— Cât stai?

— O săptămână.

— Bine… Dar îmi lași bani de mâncare?

Atunci am înțeles: nu-i pasă decât de bani.

La Rucăr am redescoperit liniștea. Am stat pe prispa Elenei și am povestit despre vremurile când eram tinere și visam la o viață altfel. Am râs, am plâns și mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit cineva care să mă asculte cu adevărat.

Când m-am întors acasă, Vlad era tot acolo, dar parcă mai distant ca niciodată. Camera lui mirosea a tutun și a dezamăgire.

Într-o seară l-am găsit plângând în pat.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… Lasă-mă!

M-am așezat lângă el și i-am mângâiat părul ca atunci când era mic.

— Vlad… știi că te iubesc orice ar fi?

A dat din cap fără să mă privească.

— Mi-e dor de mama… Mi-e dor de cum era înainte…

Atunci am înțeles: poate că nici el nu știa cum să-și poarte durerea. Poate că toți suntem pierduți în lipsa celor dragi și încercăm să umplem golurile cu bani sau tăceri.

De atunci încerc să fiu mai blândă cu mine însămi. Seara aprind o lumânare pentru sufletul meu și mă rog să găsesc puterea de a merge mai departe.

Mă întreb uneori: oare cât valorează dragostea unei bunici într-o lume în care totul pare să se măsoare în bani? Voi ce credeți — putem vindeca rănile dintre generații sau ne pierdem unii pe alții fără să ne dăm seama?