Când inima se rupe în mii de bucăți: Povestea pierderii lui Rareș

— Unde e Rareș? Am întrebat, cu vocea tremurândă, privind în jurul meu prin curtea plină de jucării răvășite. Era o după-amiază caldă de iunie, iar soarele bătea nemilos peste satul nostru din Bacău. Mama, care stătea pe bancă la umbră, a ridicat din umeri, iar fratele meu mai mare, Vlad, a dat din cap spre grădină.

— S-a dus după tine, cred, mi-a răspuns el, fără să-și ridice ochii din telefon.

Am simțit cum inima mi se strânge. Rareș nu pleca niciodată fără mine. Am început să strig, mai întâi încet, apoi din ce în ce mai tare: „Rareș! Rareș!” Dar răspunsul nu a venit. Am alergat pe lângă casă, am verificat fiecare colț, fiecare tufă de zmeură unde îi plăcea să se ascundă. Nimic. Doar liniștea apăsătoare și un nod în gât care creștea cu fiecare secundă.

Tata a ieșit din atelierul lui, ștergându-și mâinile de ulei pe pantaloni.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu-l găsesc pe Rareș! am izbucnit.

În câteva minute, toată familia era în alertă. Vecinii au început să apară la poartă, întreabând ce s-a întâmplat. Câțiva copii au pornit spre pădurea din spatele casei, alții spre drumul principal. Eu am rămas pe loc, paralizată de frică.

Apoi mi-am amintit de iazul din spatele grădinii. Un loc unde Rareș nu avea voie să meargă niciodată singur. Am fugit cât am putut de repede, cu inima bubuind în piept. Când am ajuns acolo, l-am văzut: trupul lui mic plutea la marginea apei, fața lui palidă și liniștită ca și cum ar fi dormit.

Nu-mi amintesc exact ce s-a întâmplat după aceea. Țipetele mele au spart liniștea satului. Tata a sărit în apă, l-a scos pe Rareș și l-a întins pe iarbă. Mama plângea în hohote, iar Vlad stătea nemișcat, cu ochii larg deschiși. Vecinii ne priveau neputincioși, unii făcându-și cruce, alții șoptind între ei.

Au urmat zilele acelea lungi și grele, când casa noastră s-a umplut de oameni care veneau să ne spună „condoleanțe”. Fiecare cuvânt era ca o rană nouă. Nu voiam să aud nimic. Nu voiam decât să mă trezesc din coșmarul ăsta și să-l văd pe Rareș alergând prin curte, râzând cu gura până la urechi.

Mama nu mai vorbea cu nimeni. Stătea în camera ei, cu poza lui Rareș la piept. Tata s-a închis în atelier și nu a mai ieșit zile întregi. Vlad a început să lipsească de acasă tot mai des. Eu… eu mă simțeam vinovată pentru tot. Dacă aș fi fost mai atentă… dacă nu l-aș fi lăsat singur nici măcar o secundă…

Într-o seară, când toți ceilalți dormeau sau cel puțin se prefăceau că dorm, am intrat în camera mamei.

— Mamă… te rog… vorbește cu mine…

Ea m-a privit cu ochii roșii și goi.

— Ce să-ți spun? Că mi-e dor de el? Că nu pot să respir fără el? Că te urăsc pentru că l-ai pierdut?

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Am ieșit fără să spun nimic. Din ziua aceea, între noi s-a așternut o tăcere grea ca plumbul.

Oamenii din sat au început să ne ocolească. Unii spuneau că suntem blestemați, alții că nu ne-am îngrijit destul de copilul. La magazinul din colț, vânzătoarea mă privea cu milă și îmi dădea restul fără să spună un cuvânt. Prietenele mele nu mai veneau pe la mine; probabil nu știau ce să-mi spună.

Timpul a trecut greu. Zilele se scurgeau una după alta fără sens. Tata a început să bea mai mult decât de obicei. Într-o noapte l-am auzit certându-se cu mama:

— Tu crezi că eu nu sufăr? Crezi că numai tu ai pierdut ceva?

— Eu eram cu el! Eu trebuia să-l păzesc!

— Toți eram aici! Toți suntem vinovați!

Am ieșit din cameră și i-am privit pe amândoi: doi oameni distruși care nu mai știau cum să fie împreună fără Rareș între ei.

Într-o zi, Vlad s-a întors acasă cu ochii roșii și fața palidă.

— Nu mai pot… Nu mai pot trăi aici… Totul îmi amintește de el…

A plecat la București, la facultate, și nu s-a mai uitat înapoi.

Eu am rămas aici, cu mama și tata, fiecare închis în propria durere. Am încercat să vorbesc cu preotul satului, dar nici el nu a știut ce să-mi spună decât „Dumnezeu are planurile Lui”. Dar ce plan poate justifica moartea unui copil?

Într-o dimineață m-am trezit și am simțit că nu mai pot continua așa. Am luat poza lui Rareș și am mers la iaz. M-am așezat pe mal și am început să-i vorbesc:

— Iartă-mă… Iartă-mă că n-am fost acolo… Iartă-mă că n-am știut cum să te protejez…

Lacrimile curgeau fără oprire. Pentru prima dată după mult timp am simțit că Rareș e aproape de mine. Poate doar în amintire, dar era acolo.

Am început încet-încet să vorbesc cu mama despre el: despre cum râdea când vedea gâștele prin curte sau cum îi plăcea să se joace cu mingea roșie. Tata a început să repare biciclete pentru copiii din sat; poate era felul lui de a-și cere iertare.

Durerea nu dispare niciodată. E acolo mereu, ca o rană care nu se vindecă. Dar am învățat că trebuie să vorbim despre ea, să nu ne ascundem unul de altul.

Uneori mă întreb: dacă am fi vorbit mai mult între noi? Dacă n-am fi lăsat tăcerea să ne despartă? Oare durerea ar fi fost mai ușor de dus?

Poate că nu există răspunsuri simple la tragedii ca aceasta. Dar știu sigur că tăcerea doare cel mai tare dintre toate.