Când mama s-a mutat la noi: povestea unei iubiri încercate de timp și oboseală

— Nu mai pune sare în ciorbă, Irina! Ți-am spus de atâtea ori că nu e bună pentru tensiunea mea!
Vocea mamei răsună din bucătărie, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea dimineții. Mă opresc din amestecat, cu lingura suspendată deasupra oalei, și simt cum mi se strânge stomacul. E a șaptea lună de când mama locuiește cu noi, iar fiecare zi pare o repetiție a aceleiași scene: eu încerc să gătesc, ea mă corectează, eu încerc să respir, ea mă sufocă cu grija ei.

Nu mi-am imaginat niciodată că va fi atât de greu. Când tata s-a stins, am știut că nu pot s-o las singură în apartamentul vechi din Dristor. Am vorbit cu soțul meu, Mihai, și cu fiica noastră adolescentă, Ana, și am decis împreună: „Mama vine la noi. E normal. Așa se face.” Dar nimeni nu ne-a pregătit pentru ce avea să urmeze.

— Irina, ai văzut unde mi-ai pus pastilele? Nu le găsesc!
— Sunt pe raftul de sus, mamă, acolo unde le-ai pus tu ieri…
— Nu le-am pus eu! Tu le-ai mutat! Mereu îmi schimbi lucrurile!

Mihai intră în bucătărie, își ia cafeaua și mă privește cu o compasiune obosită. Îi citesc pe chip aceeași întrebare pe care mi-o pun și eu: cât o să mai rezistăm așa?

Seara, când Ana vine acasă de la liceu, mama o întâmpină cu o avalanșă de întrebări: „Ce note ai luat? De ce te-ai îmbrăcat așa? Ai mâncat? De ce nu vorbești cu mine?” Ana oftează și se retrage în camera ei, cu căștile pe urechi. Îmi dau seama că distanța dintre noi crește cu fiecare zi în care bunica îi invadează spațiul.

Într-o duminică, la masa de prânz, tensiunea atinge apogeul. Mama critică felul în care Mihai a tăiat friptura, îi spune Anei că nu știe să stea drept la masă și mie că am uitat să pun murături. Mihai lasă tacâmurile jos.

— Doamnă Maria, vă rog frumos… Suntem acasă la noi. Poate ar trebui să încercați să vă relaxați puțin.

Mama îl privește ca și cum ar fi spus cea mai mare blasfemie. Eu simt cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Ana se ridică brusc de la masă și pleacă fără să spună nimic.

După-amiaza aceea plouă mocnit. Mă retrag în baie și plâng în liniște. Îmi amintesc de copilărie, când mama era stâlpul casei, când mă lua de mână la doctor sau mă mângâia când aveam febră. Acum rolurile s-au inversat și nu știu dacă sunt pregătită pentru asta.

Într-o seară, după ce toți s-au culcat, mama vine la mine în sufragerie. Are ochii roșii.

— Irina… simt că nu mai sunt dorită aici. Poate ar fi mai bine să mă întorc acasă…

Mă uit la ea și văd femeia care a muncit toată viața pentru mine. Dar văd și femeia care îmi sufocă familia, fără să vrea. O iau în brațe și plângem amândouă.

— Mamă, nu e vorba că nu te vrem aici… E greu pentru toți. Și pentru tine, și pentru noi. Nu știm cum să facem să fie bine.

În zilele următoare încercăm să găsim soluții: îi propun să meargă la un club de pensionari din cartier, să iasă la plimbare cu vecinele ei vechi. Dar mama refuză totul. „Nu mai am chef de nimic”, spune ea, privind pe fereastră la tramvaiele care trec.

Mihai începe să stea tot mai mult peste program la serviciu. Ana își petrece serile la prietene sau în fața calculatorului. Eu mă simt prinsă între două lumi: datoria față de mama mea și nevoia de a-mi proteja familia pe care am construit-o cu greu.

Într-o zi, primesc un telefon de la medicul de familie: „Doamna Maria are nevoie de investigații suplimentare. Ar fi bine să o supravegheați atent.” Mă apucă panica. Dacă i se face rău? Dacă pățim ceva din cauza stresului? Dacă Ana ajunge să mă urască pentru că am ales-o pe mama înaintea ei?

Într-o seară, după ce mama adoarme, mă așez lângă Mihai pe canapea.

— Nu mai pot, Mihai… Simt că pierd tot ce am construit împreună.

El mă ia de mână.

— Irina, nu e vina ta. Dar trebuie să găsim o soluție. Poate ar trebui să discutăm cu un psiholog sau să căutăm ajutor specializat.

Îmi dau seama că nu putem face totul singuri. Caut pe internet centre de zi pentru vârstnici sau asistenți sociali care pot veni acasă câteva ore pe zi. Mama refuză orice ajutor străin: „Nu vreau străini în casă! Voi sunteți familia mea!”

Într-o noapte mă trezesc speriată: mama plânge în camera ei. Mă duc la ea și o găsesc stând pe marginea patului, cu poza tatei în mână.

— Mi-e dor de el… Și mi-e dor de mine… Nu mai știu cine sunt aici…

O țin în brațe până adoarme. Înțeleg atunci că nu doar eu sufăr; și ea e pierdută într-o lume care nu-i mai aparține.

Zilele trec greu. Familia noastră e ca o casă veche: scârțâie din toate încheieturile, dar încă rezistă. Încercăm să ne adaptăm unii altora, dar nu e ușor.

Uneori mă întreb: oare cât putem sacrifica din viața noastră pentru cei care ne-au dat viață? Unde e limita dintre datorie și fericire? Poate cineva să-mi spună cum să-mi împac inima de fiică cu cea de mamă?