„Când nu mai ești utilă?” – Povestea Mariei după pensionare

— Mamă, iar ai uitat să stingi lumina la baie! — vocea Irinei răsună tăios din hol, în timp ce eu încerc să-mi găsesc ochelarii printre ziarele vechi de pe masă. Mă opresc, cu mâna tremurândă pe clanță, și simt cum obrajii mi se înroșesc. Nu știu dacă de rușine sau de furie. Poate ambele.

De când am ieșit la pensie, casa fiicei mele a devenit și casa mea. Sau cel puțin așa ar fi trebuit să fie. Dar, în fiecare zi, mă simt tot mai mult ca o musafiră stingheră, care nu știe niciodată dacă e binevenită sau doar tolerată.

Am lucrat patruzeci și doi de ani ca bibliotecară la Liceul „Mihai Eminescu” din Ploiești. Îmi plăcea să simt mirosul cărților vechi, să le povestesc adolescenților despre Eminescu sau Rebreanu, să le văd ochii sclipind când descopereau ceva nou. Aveam un rost, un program, oameni care mă salutau cu respect pe stradă. Acum, zilele mele curg una după alta, identice și fără culoare.

— Nu-i nimic, Irina, sting eu — încerc să spun cu voce blândă, dar ea deja a dispărut în dormitorul copiilor. Aud râsetele lor, pe fundalul unui desen animat. Mă uit la ceas: e abia ora opt dimineața și deja simt oboseala unei zile întregi.

În bucătărie, mă așteaptă o cană de ceai rece și o listă cu sarcini: „Să duci gunoiul, să iei pâine, să verifici temele lui Vlad.” Când eram tânără, mama mea spunea că bătrânețea e ca o iarnă lungă: trebuie să găsești mereu ceva de făcut ca să nu îngheți de tot. Dar eu nu vreau doar să mă ocup de treburi casnice. Vreau să simt că mai contez.

Seara, când toți se adună la masă, încerc să intru în vorbă:

— Știați că astăzi se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Marin Preda?

Vlad oftează și-și bagă nasul în telefon. Irina ridică din umeri:

— Mamă, lasă-ne cu astea… Suntem obosiți.

Mă retrag încet în camera mea. Pe noptieră stau două cărți necitite și o fotografie veche cu soțul meu, Ion, care a murit acum șapte ani. Îmi lipsește enorm. El mă făcea să râd chiar și când totul părea fără speranță.

Într-o zi de sâmbătă, când Irina pleacă la cumpărături și copiii sunt la bunici, primesc un telefon neașteptat:

— Bună ziua, doamna Maria? Sunt Camelia Popescu de la Biblioteca Județeană. Am aflat că v-ați pensionat… Ne-ar ajuta enorm dacă ați putea veni voluntar pentru câteva ore pe săptămână. Avem nevoie de cineva cu experiență ca dumneavoastră.

Simt cum mi se luminează fața. În sfârșit, cineva are nevoie de mine! Accept imediat.

Când le spun celor din familie la cină, reacțiile nu sunt cele la care speram:

— Mamă, dar nu ești prea bătrână pentru asta? — întreabă Irina cu un zâmbet forțat.

— Buni, dar cine o să-mi facă sandvișul dacă tu nu ești acasă? — se plânge Vlad.

Încerc să le explic cât de mult înseamnă pentru mine:

— Nu vreau să stau degeaba… Vreau să simt că mai pot ajuta pe cineva.

Irina oftează:

— Faci cum vrei tu…

Prima zi la bibliotecă e ca o gură de aer proaspăt. Cărțile mă întâmpină ca niște prieteni vechi. Camelia mă prezintă colegilor:

— Doamna Maria a fost bibliotecară toată viața! Are multe povești de spus.

Tinerii voluntari mă privesc curioși. Un băiat cu părul creț mă întreabă timid:

— Doamnă Maria, ne povestiți despre cum era liceul pe vremea dumneavoastră?

Încep să vorbesc și simt cum emoția îmi încălzește inima. Pentru prima dată după mult timp, râd din toată inima.

Seara, când ajung acasă obosită dar fericită, Irina mă întâmpină cu o privire rece:

— Ai uitat să iei pâine.

Îmi vine să țip: „Nu sunt menajera voastră!” Dar tac. Mă retrag în camera mea și plâng în tăcere.

Zilele trec și echilibrul dintre viața mea nouă și cea veche devine tot mai fragil. Irina devine tot mai iritată:

— Mamă, nu mai am loc de tine în casă! Dacă vrei să muncești iar, poate ar trebui să te muți singură!

Mă doare fiecare cuvânt ca o palmă peste față. Oare chiar am devenit o povară?

Într-o seară ploioasă, după o ceartă aprinsă cu Irina despre cine spală vasele, Vlad vine timid la mine:

— Buni… Îmi pare rău că mami țipă la tine. Eu te iubesc.

Îl strâng în brațe și simt că nu totul e pierdut.

La bibliotecă primesc o scrisoare de la o elevă:

„Doamnă Maria, datorită dumneavoastră am început să citesc din nou. Vreau să fiu ca dumneavoastră când voi fi mare.”

Plâng de fericire. Poate că nu mai sunt tânără, dar încă pot schimba vieți.

Într-o duminică dimineața, Irina intră în camera mea fără să bată:

— Mamă… Îmi pare rău că am fost rea cu tine. Cred că mi-era teamă că te pierd… Dar văd cât de mult contezi pentru ceilalți.

O îmbrățișez și simt că povara din suflet mi se ridică puțin câte puțin.

Acum știu: nu vârsta decide dacă suntem utili sau nu. Contează doar dacă avem curajul să ne găsim locul din nou și din nou.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim cu frica asta – că nu mai suntem buni de nimic? Oare câți au nevoie doar de un semn mic ca să-și regăsească rostul?