Când părinții devin povară: Povestea unei fiice între datorie și libertate

— Camelia, vino repede! Mama a căzut!
Vocea fratelui meu, Radu, răsuna disperată în telefon. Am lăsat totul baltă la birou, mi-am luat geaca pe fugă și am alergat spre casă. În acea seară de octombrie, când ploaia bătea în geamuri și orașul părea să suspine odată cu mine, viața mea s-a schimbat pentru totdeauna.

Mama stătea pe podeaua rece din bucătărie, cu ochii plini de lacrimi și rușine. Tata, cu mâinile tremurânde, încerca să o ridice, dar era prea slab. Am simțit cum inima mi se strânge și, pentru o clipă, am urât totul: bătrânețea, neputința, responsabilitatea care mă apăsa ca o piatră de moară.

— Nu trebuia să te deranjăm, Camelia, șopti mama printre suspine. Dar nu mai pot… nu mai pot singură.

Am dus-o la spital. Fratele meu a rămas cu tata acasă. În salonul rece, cu miros de dezinfectant, am stat ore întregi privind tavanul. Mă gândeam la copilăria mea: la serile când mama îmi citea povești, la zilele când tata mă învăța să merg pe bicicletă. Acum, rolurile se inversaseră. Eu eram adultul. Ei deveniseră copiii.

După externare, am hotărât împreună cu Radu să ne împărțim sarcinile. El venea dimineața să le aducă medicamentele și să le facă piața. Eu veneam seara după serviciu să gătesc și să îi ajut la baie. La început am crezut că pot duce totul. Dar zilele au devenit tot mai grele.

— Camelia, nu uita să-i dai mamei pastilele la ora șapte! — îmi scria Radu pe WhatsApp.

— Camelia, nu uita să cumperi lapte! — mă suna tata.

— Camelia, ai uitat să-mi aduci ziarul! — se plângea mama.

Simțeam că mă sufoc. Prietenii mă invitau la o cafea și refuzam mereu. Colegii mă întrebau de ce sunt mereu obosită. Prietenul meu, Mihai, a început să se plângă că nu mai avem timp pentru noi.

— Camelia, nu poți continua așa! — mi-a spus el într-o seară. Ai dreptul la viața ta!

— Sunt părinții mei! Nu pot să-i las singuri!

— Dar nici pe tine nu te poți abandona!

Am izbucnit în plâns. Mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire. Orice alegere făceam era greșită: dacă stăteam cu părinții, îmi sacrificam fericirea; dacă alegeam fericirea mea, mă simțeam vinovată.

Radu a început să lipsească tot mai des. Avea familie, copii mici. Mă suna doar când era vreo urgență.

— Camelia, nu pot azi… Am ședință la grădiniță.

— Camelia, poate vii tu și dimineața…

Încet-încet, toată povara a căzut pe umerii mei. Mama devenise tot mai dependentă: nu voia să mănânce decât dacă îi dădeam eu cu lingura; tata nu ieșea din casă fără să-l țin de braț.

Într-o seară am cedat.

— Nu mai pot! — am țipat la Radu la telefon. Nu mai pot! Simt că mă pierd!

— Ce vrei să fac? Să-mi las copiii flămânzi? Să-mi pierd serviciul?

— Dar eu? Eu nu contez?

A urmat o tăcere grea. Apoi am auzit-o pe mama plângând în camera alăturată.

— Iartă-mă, mamă… Nu voiam să audă…

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile ca mine: fiice prinse între două lumi — datoria față de părinți și dreptul la propria viață. Am început să caut soluții: asistență socială? Azil? Dar gândul că i-aș abandona mă făcea să tremur de groază.

A doua zi am vorbit cu o vecină, doamna Stancu, care trecuse prin ceva asemănător.

— Dragă Camelia, nu ești egoistă dacă ceri ajutor. Nu poți salva pe toată lumea singură.

Am început să caut o femeie care să vină câteva ore pe zi. Mama s-a supărat:

— Nu vreau străini în casă! Tu ești fata mea!

Tata a tăcut mult timp. Într-o seară mi-a spus:

— Știu că ți-e greu… Dar nu vrem să-ți distrugem viața.

Am plâns împreună. Pentru prima dată am simțit că nu sunt singură în suferința mea.

Cu timpul am reușit să stabilesc limite: două seri pe săptămână erau doar pentru mine și Mihai; Radu venea obligatoriu în weekend; femeia angajată ne ajuta cu treburile grele.

Nu a fost ușor. Mama încă se supără uneori; tata încă oftează când plec mai devreme. Dar am învățat că iubirea nu înseamnă sacrificiu total.

Acum mă uit în oglindă și mă întreb: Cât din viața mea sunt dispusă să dau pentru alții? Unde se termină datoria și unde începe dreptul la fericire? Voi ce ați face în locul meu?