Când soacra devine îngrijitoare: Cinci ani care mi-au schimbat viața

— Nu știu dacă pot, Irina. E prea mult pentru mine, am spus, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la ochii ei plini de speranță și teamă. Era o seară rece de martie, iar în bucătăria noastră mirosea a ceai de tei și a pâine proaspătă. Irina, nora mea, stătea pe marginea scaunului, frământându-și mâinile. — Mama nu mai are pe nimeni. Eu lucrez de dimineață până seara, iar tu… tu ai fost mereu atât de bună cu noi. Te rog, Maria.

Așa a început totul. Aveam 58 de ani atunci și credeam că viața mea intrase pe un făgaș liniștit: copiii erau mari, soțul meu, Gheorghe, ieșise la pensie, iar eu mă bucuram de liniștea casei noastre din Pitești. Dar când Irina m-a rugat să o ajut cu mama ei, tanti Viorica, care tocmai fusese diagnosticată cu Alzheimer, am simțit că nu pot spune nu. Poate din milă, poate din dorința de a nu dezamăgi familia.

Primele luni au fost un coșmar tăcut. Tanti Viorica nu mă recunoștea mereu. Uneori mă întreba cine sunt și de ce îi fur lucrurile. Alteori plângea ore în șir sau încerca să iasă din casă noaptea. Gheorghe era tot mai iritat: — Nu e treaba ta să ai grijă de ea! De ce nu se ocupă Irina? De ce trebuie să ne stricăm bătrânețea?

Nu aveam răspunsuri. Îmi era rușine să-i spun Irinei cât de greu îmi era. Ea venea rar, mereu pe fugă, cu ochii roșii de oboseală: — Știu că e greu, mamă Maria. Dar nu am altă soluție. Dacă vrei să renunți… Dar nu puteam renunța. Ce ar fi zis lumea? Ce ar fi zis copiii mei? Am tăcut și am strâns din dinți.

Cu timpul, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă invizibil. Gheorghe s-a retras în camera lui, evitând orice contact cu Viorica. Fata mea, Anca, mă suna tot mai rar: — Mamă, nu te mai sacrifica pentru toată lumea! Ai și tu dreptul la viață! Dar eu simțeam că dacă o las pe Viorica singură, ceva rău se va întâmpla. În fiecare dimineață îi pregăteam micul dejun, îi dădeam pastilele, o ajutam să se spele. Uneori mă privea cu ochi goi, alteori îmi zâmbea ca unui copil: — Ești bună… Ești fata mea?

Au trecut luni, apoi ani. Prietenii mei au început să mă evite: — Nu mai ai timp de nimic! Hai la o cafea! Dar eu refuzam mereu. Mă simțeam vinovată dacă plecam de acasă mai mult de o oră. Într-o zi, am găsit-o pe Viorica plângând în baie: — Unde e mama mea? Vreau acasă! Am îmbrățișat-o și am plâns împreună.

Gheorghe devenise tot mai distant. Într-o seară, după ce am culcat-o pe Viorica, mi-a spus răspicat: — Eu nu mai pot. Ori ea, ori eu! Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să aleg? Să-mi trimit soțul la fiul nostru din București? Să o trimit pe Viorica la azil? Am stat toată noaptea pe marginea patului, privind în gol.

A doua zi am sunat-o pe Irina: — Nu mai pot, draga mea. Gheorghe vrea să plece de acasă. Eu nu mai dorm nopțile. Simt că mă pierd… Irina a tăcut mult timp la telefon. — Îmi pare rău… Nu știu ce să fac… Dacă vrei să o ducem la azil… Dar când am auzit cuvântul „azil”, m-am cutremurat. Oare chiar atât de puțin valorează bătrânii noștri?

În cele din urmă, Gheorghe a plecat la fiul nostru pentru câteva luni. Casa era mai liniștită, dar eu eram tot mai singură. Viorica se stingea încet sub ochii mei. Într-o dimineață m-a privit lung și mi-a spus: — Mulțumesc că ai avut grijă de mine… A doua zi a murit liniștită în somn.

La înmormântare, Irina m-a îmbrățișat plângând: — Nu știu cum să-ți mulțumesc… Dar eu nu simțeam nici ușurare, nici recunoștință. Simțeam doar un gol imens și o oboseală care nu se mai termina.

Au trecut doi ani de atunci. Gheorghe s-a întors acasă, dar ceva s-a rupt între noi. Copiii mă vizitează rar. Prietenii mei au alte vieți acum. Uneori mă întreb dacă a meritat sacrificiul meu sau dacă doar m-am pierdut pe mine însămi încercând să-i salvez pe alții.

Poate că mulți dintre voi au trecut prin asta sau poate vă veți confrunta cândva cu o alegere asemănătoare. Ce înseamnă să fii om? Să te sacrifici pentru ceilalți sau să ai grijă și de tine? Oare există un răspuns corect?