Când soacra dictează Crăciunul: De ce am refuzat să mai gătesc crapul

— Irina, să nu-mi spui că iar te gândești să faci tu crapul anul ăsta! Ai uitat ce s-a întâmplat anul trecut? Vocea soacrei mele, Viorica, răsuna din bucătărie ca un tunet, în timp ce eu încercam să mă ascund după frigider cu o pungă de nuci în mână. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea nebunește. Mă simțeam din nou ca o adolescentă prinsă cu minciuna, nu ca femeia de 34 de ani care sunt.

— Nu, nu am uitat, am spus încet, dar poate că ar trebui să încercăm ceva diferit anul ăsta. Poate o friptură sau chiar sarmale…

Viorica a ridicat din sprâncene și a oftat teatral. — La noi în familie, de Crăciun se mănâncă crap la cuptor. Așa a făcut mama mea, așa fac și eu. Nu e loc de improvizații.

M-am uitat spre soțul meu, Radu, care stătea pe canapea cu telefonul în mână, prefăcându-se că nu aude. Copiii alergau prin casă, râzând și țipând, iar eu simțeam cum presiunea crește cu fiecare secundă. Anul trecut, când am încercat să gătesc crapul după rețeta Vioricăi, l-am lăsat prea mult la cuptor și s-a ars pe margini. Toată lumea a făcut glume pe seama mea la masă, iar Viorica a spus cu voce tare: „Nu-i nimic, data viitoare o să-l facem împreună.”

Acum, când „data viitoare” a venit, nu mai voiam să fiu umilită. Am inspirat adânc și am spus:

— Viorica, îmi pare rău, dar anul ăsta nu gătesc crapul. Poți să-l faci tu sau putem găti altceva împreună.

A urmat o tăcere grea. Radu s-a uitat la mine cu ochii mari, iar copiii s-au oprit din joacă. Viorica s-a apropiat de mine și mi-a șoptit printre dinți:

— Nu te-am crescut eu pe tine ca să-mi dai lecții despre Crăciun! Dacă nu poți respecta tradițiile familiei, poate ar trebui să-ți petreci sărbătorile altundeva.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Am ieșit pe balcon cu ochii în lacrimi. De ce trebuia să fie totul atât de greu? De ce nu puteam avea un Crăciun liniștit?

În acea seară, Radu a venit lângă mine.

— Irina, știu că mama e dificilă, dar e bătrână și ține la obiceiuri…

— Radu, nu mai pot! Nu vreau să mă simt mereu insuficientă. E casa noastră acum! Nu pot trăi mereu după regulile ei!

Radu a tăcut. Știam că îi e greu să aleagă între mine și mama lui. Dar eu eram hotărâtă: nu voi mai accepta să fiu pusă la colț.

A doua zi dimineață, Viorica a venit cu o tavă de pește proaspăt și mi-a spus:

— Hai să-l pregătim împreună. Promit că nu mă bag prea mult.

Am privit-o lung. — Nu, Viorica. Anul ăsta vreau să facem ceva diferit. Poate fi primul nostru Crăciun în care ne ascultăm unii pe alții.

S-a uitat la mine ca la un copil obraznic. — Dacă așa vrei tu…

Ziua a trecut într-o tensiune mocnită. Am făcut sarmale cu copiii și am copt cozonaci împreună cu Radu. Viorica a stat mai mult retrasă în camera ei.

Seara, la cină, masa era plină de bucate noi: friptură de porc, salată boeuf, sarmale aburinde și cozonac pufos. Crapul lipsea pentru prima dată după zeci de ani.

Viorica a gustat din toate fără să spună nimic. La finalul mesei, copiii au început să cânte colinde și pentru prima dată am văzut-o pe Viorica zâmbind sincer.

— Poate că nu e chiar atât de rău fără crap… a murmurat ea.

Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe inimă. Poate că schimbarea nu e chiar atât de rea. Poate că tradițiile pot fi adaptate dacă există iubire și respect.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim sub presiunea tradițiilor impuse? Cât suntem dispuși să sacrificăm din liniștea noastră doar pentru a nu supăra pe cineva? Poate că e timpul să ne punem familia pe primul loc și să avem curajul să spunem „destul”.