Când soțul meu m-a lăsat în pădure ca să-și apere amanta – Povestea unei doctorițe din România

— Nu te mai vreau aici! Ai înțeles? Să nu te mai prind în casa mea! — vocea lui Doru răsuna printre copacii umezi ai pădurii, iar eu, cu halatul alb murdar de noroi, tremuram de frig și de frică. Era trecut de miezul nopții, iar farurile mașinii lui abia mai luminau drumul forestier. Înainte să apuc să spun ceva, a trântit portiera și a demarat, lăsându-mă singură, cu telefonul descărcat și inima sfâșiată.

Nu-mi venea să cred că omul cu care am împărțit doisprezece ani de viață putea fi atât de crud. Doru fusese mereu impulsiv, dar niciodată nu mă gândisem că ar putea ajunge aici. Mă uitam la copacii negri și la cerul fără stele, încercând să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem în punctul ăsta? Totul pornise cu două luni în urmă, când la spitalul din Câmpulung, unde lucram ca medic ginecolog, a fost adusă de urgență o pacientă: Simona, o tânără de 23 de ani, însărcinată în șapte luni.

Simona era speriată și plângea. Am recunoscut-o imediat: era asistenta nouă de la secția de interne. În timp ce îi făceam ecografia, am observat vânătăi pe brațe și pe abdomen. Am întrebat-o cine i le-a făcut. S-a uitat la mine cu ochii mari și umezi și a șoptit: „Soțul tău…”

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am încercat să-mi păstrez calmul profesional, dar mâinile îmi tremurau. Am ieșit din cabinet și m-am sprijinit de perete. Nu puteam să cred. Doru? Soțul meu? Cu Simona? Și mai ales… violent?

În acea seară, când am ajuns acasă, l-am confruntat:
— Doru, trebuie să vorbim. Ce ai făcut cu Simona?
S-a uitat la mine cu o privire rece, străină.
— Nu e treaba ta ce fac eu după program.
— Ba e treaba mea! Ești soțul meu! Și ai bătut-o!
A râs scurt.
— Nu știi nimic. Simona e o mincinoasă.

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să plec, dar nu aveam unde. Mama murise acum trei ani, tata era bolnav la pat într-un sat uitat de lume. Singura mea familie era Doru… sau cel puțin așa crezusem.

Zilele au trecut greu. La spital toți mă priveau ciudat. Simona nu mai venea la muncă. Într-o dimineață, directoarea spitalului m-a chemat în birou:
— Doamna doctor, vă rog să vă luați concediu medical. E prea mult scandal.
— Dar eu nu am făcut nimic!
— Tocmai asta e problema… Toată lumea vorbește.

Am plecat acasă cu sufletul gol. Doru era tot mai rece. Îl vedeam vorbind la telefon pe ascuns, ieșind noaptea din casă. Într-o zi, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare de la Simona: „Nu pot să mai trăiesc așa. Dacă mi se întâmplă ceva, să știți că Doru e vinovat.”

Am mers la poliție. M-au ascultat plictisiți.
— Doamnă, fără dovezi nu putem face nimic.
Am plecat plângând. Nimeni nu mă credea.

În noaptea aceea, Doru a venit acasă beat și furios.
— De ce te bagi unde nu-ți fierbe oala? Tu ai stricat totul! Dacă nu taci, te dau afară!
— Ești un monstru! — am țipat printre lacrimi.
Atunci m-a apucat de braț și m-a târât afară din casă. M-a urcat cu forța în mașină și m-a dus în pădure.

Acolo m-a lăsat, fără telefon, fără bani, fără nimic. Am rătăcit ore întregi printre copaci, până când am găsit o cabană părăsită. Am stat acolo până dimineața, tremurând de frig și de groază.

Când s-a luminat de ziuă, am pornit pe jos spre satul cel mai apropiat. Am ajuns la casa tatălui meu. Era slăbit și abia mă recunoștea.
— Tată… Doru m-a dat afară… Nu mai am nimic…
A oftat adânc:
— Fata mea… Ți-am spus eu că n-are inimă omul ăsta…

Am stat câteva zile acolo, încercând să-mi revin. Între timp, am aflat că Simona fusese internată în stare gravă la maternitate. Nimeni nu voia să vorbească despre asta. Am mers la spital și am cerut să o văd.
— Nu aveți voie — mi-a spus portarul.
Dar am insistat până când una dintre asistentele vechi, doamna Lidia, m-a strecurat pe ascuns în salon.

Simona era palidă și slăbită.
— Iartă-mă… — a șoptit ea — Nu voiam să-ți stric viața…
— Nu tu ai stricat-o — i-am răspuns — El a făcut asta…

Atunci mi-a spus adevărul: Doru o amenințase că dacă nu păstrează taina relației lor și dacă nu renunță la copil, îi va face rău ei și familiei ei. Simona încercase să se sinucidă din disperare.

Am simțit cum furia mă mistuie. Dar în același timp, mi-am dat seama că eram singura care putea face ceva pentru ea și pentru copilul nenăscut. Am sunat un avocat și am depus plângere penală împotriva lui Doru pentru violență domestică și tentativă de omor.

A urmat un scandal monstruos în oraș. Familia lui Doru m-a sunat să mă amenințe:
— Dacă nu-ți retragi plângerea, o să regreți toată viața!
Prietenii comuni s-au întors împotriva mea:
— De ce vrei să-l distrugi pe Doru? Erai geloasă pe Simona!
Nimeni nu voia să audă adevărul.

Într-o noapte, Simona a intrat în travaliu prematur. Erau complicații grave; medicii erau depășiți de situație. M-au sunat disperați:
— Doamna doctor, doar dumneavoastră puteți salva copilul!
Am ezitat o clipă: meritau ei ajutorul meu după tot ce mi-au făcut?
Dar când am văzut-o pe Simona plângând și rugându-mă cu ochii mari să-i salvez copilul, am știut ce trebuie să fac.

Operația a fost lungă și grea. Am reușit să salvez atât mama cât și copilul prematur. Când totul s-a terminat, am ieșit din sala de operații cu lacrimi în ochi.

Doru a fost arestat câteva zile mai târziu. Familia lui a continuat să mă urască, dar eu știam că am făcut ce era corect.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din oraș. Viața mea s-a schimbat radical: nu mai am familie, nu mai am prieteni vechi, dar am liniștea sufletului că nu am lăsat răul să câștige.

Mă întreb uneori: oare cât de mult trebuie să suferim ca să avem curajul să spunem adevărul? Și merită oare să ierți pe cei care te-au trădat atunci când doar tu poți aduce speranță?