Când te măriți cu băiatul mamei: Adevărul pe care nimeni nu vrea să-l audă

— Milica, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce Mark stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ. De ce nu spui adevărul? De ce trebuie să fiu eu mereu vinovată?

Camera era mică, sufocantă, iar din bucătărie se auzea vocea Verei: „Milica, ai pus sare în ciorbă? Să nu-i faci rău lui Mark!” M-am simțit ca o străină în propria casă, ca o musafiră tolerată doar pentru că purtam numele lor de familie.

Când l-am cunoscut pe Mark, era blând, atent, un om care părea să știe ce vrea de la viață. Ne-am întâlnit la o nuntă la Pitești și am dansat până dimineața. Îmi amintesc cum mi-a spus: „Cu tine vreau să-mi petrec restul vieții.” Am crezut orbește în el. Dar nu știam că odată cu el mă mărit și cu mama lui.

Vera era genul de mamă care știa totul despre fiul ei: ce mănâncă, cum doarme, ce haine îi plac. La început am crezut că e doar grijulie. Dar după nuntă, când ne-am mutat la ei „temporar”, am simțit cum fiecare decizie a noastră era de fapt decizia ei. „Mark nu mănâncă așa ceva”, „Mark nu suportă dezordinea”, „Mark trebuie să se odihnească”. Eu? Eu eram acolo doar să completez decorul.

Am încercat să mă apropii de ea. I-am dus flori de ziua ei, am gătit împreună, am ascultat poveștile despre copilăria lui Mark. Dar nimic nu era suficient. Orice făceam era greșit. „Nu știi să calci cămășile cum îi place lui Mark”, „Nu ai grijă de el cum trebuie”.

Adevărata dramă a început după doi ani de căsnicie, când ne-am dat seama că nu reușim să avem copii. Am mers la doctori, analize peste analize. Rezultatul? Infertilitate masculină. Mark a plâns atunci, l-am ținut în brațe și i-am promis că nu contează, că vom găsi o soluție împreună.

Dar când Vera a început să întrebe tot mai insistent „Când faceți un copil?”, Mark a tăcut. Apoi, într-o seară, am auzit-o pe Vera spunând la telefon: „Săracul Mark, ce să facă dacă Milica nu poate să-i dea un copil?”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am intrat în camera lor și l-am întrebat direct:
— Ai spus tu asta?
Mark a evitat privirea mea. „Nu am vrut să te rănesc… Mama nu ar fi înțeles niciodată.”

Am izbucnit: „Dar eu? Eu trebuie să duc rușinea asta? Eu trebuie să fiu ținta privirilor pline de milă la fiecare masă de familie?”

Vera a intrat val-vârtej: „Milica, dacă nu poți avea copii, spune-ne! Nu-l ține pe Mark legat de tine!”

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit din casă și am mers pe jos ore întregi prin orașul pustiu. M-am întrebat dacă dragostea chiar poate supraviețui minciunilor și lașității.

Zilele următoare au fost un coșmar. Vera mă ignora sau îmi arunca vorbe tăioase. Mark era tot mai absent. Prietenele mele îmi spuneau să plec, dar eu încă speram că va găsi curajul să spună adevărul.

Într-o duminică dimineață, la masa de prânz cu toată familia adunată, Vera a început din nou:
— Poate ar trebui să mergeți la alt doctor. Sau poate… Mark, poate ai făcut o greșeală alegând-o pe Milica.

Atunci am simțit că nu mai pot tăcea.
— Vreți adevărul? l-am întrebat pe Mark cu ochii în lacrimi. Spune-le tu! Spune-le cine are problema!

Mark s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Tăcerea s-a lăsat peste masă ca o ceață groasă. Am privit-o pe Vera drept în ochi:
— Nu eu sunt cea care nu poate avea copii.

Am plecat atunci din casa lor. Am dormit la o prietenă câteva zile. Mark m-a sunat de zeci de ori, dar nu i-am răspuns. În cele din urmă, a venit la mine:
— Îmi pare rău… N-am avut curajul să-i spun mamei adevărul. Mi-a fost frică s-o dezamăgesc.

— Dar pe mine? Pe mine cât ai putut să mă dezamăgești?

Am divorțat după câteva luni. Vera a continuat să spună tuturor că eu sunt vinovată pentru tot. Dar eu am ales liniștea mea.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din București. Încerc să-mi reconstruiesc viața și să-mi recapăt încrederea în oameni. Uneori mă întreb dacă dragostea adevărată chiar există sau dacă suntem doar niște actori într-o piesă scrisă de alții.

Oare câte femei trăiesc povestea mea și tac din rușine sau din frică? Oare cât timp vom mai accepta să fim sacrificate pentru liniștea altora?