Când totul se destramă: Cum m-am regăsit după treizeci de ani de căsnicie

— Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să trăiesc așa.

Vocea lui Mihai răsuna în sufrageria noastră, spartă de ecoul mobilei goale. Era o seară de martie, friguroasă, iar eu stăteam în pragul ușii, cu mâinile strânse pe halatul vechi, încercând să-mi țin inima la locul ei. Mihai, bărbatul cu care împărțisem treizeci de ani, își strângea ultimele lucruri. Fiecare cutie ridicată era ca o rană nouă. Nu plângeam. Nu mai aveam lacrimi. Doar un gol imens, ca o prăpastie, se deschidea în mine.

— Și eu ce să fac acum? am șoptit, de parcă întrebarea ar fi putut opri inevitabilul.

Mihai s-a oprit, m-a privit cu ochii lui obosiți, plini de vinovăție și regret. — Nu știu, Maria. Dar nu mai pot să fiu aici. Nu mai pot să fiu eu însumi.

Apoi a ieșit. Ușa s-a închis încet, ca o condamnare. Am rămas singură, cu ecoul pașilor lui pe alee și cu mirosul de praf și vechi în nări. M-am prăbușit pe canapea și am privit tavanul. Trei decenii de viață împreună, trei copii mari, plecați fiecare pe drumul lui, și eu, rămasă cu amintirile, cu fotografiile de pe raft și cu o liniște apăsătoare.

În primele zile, nu am ieșit din casă. Am stat cu telefonul în mână, așteptând un mesaj, un semn, orice. Prietenele mă sunau, dar nu răspundeam. Mama, bătrână și bolnavă, mă întreba la telefon dacă sunt bine. Mințeam. „Sunt bine, mamă, doar obosită.” Dar nu eram bine. Eram sfâșiată. Mă simțeam ca o haină veche, aruncată într-un colț, fără rost.

Într-o dimineață, am găsit pe masă o scrisoare de la Mihai. „Maria, îmi pare rău. Nu e vina ta. Poate nici a mea. Ne-am pierdut pe drum. Ai grijă de tine.” Am rupt hârtia în bucăți mici, dar cuvintele lui au rămas, ca niște cioburi în suflet.

Zilele treceau greu. Mă uitam la ceas și nu înțelegeam cum poate timpul să curgă fără el. Mă uitam la pozele cu copiii, la vacanțele la mare, la Crăciunurile în care râdeam toți patru la masă. Unde dispărusem eu, Maria? Când încetasem să mai fiu altceva decât soție și mamă?

Într-o seară, fiica mea, Ana, m-a sunat. — Mamă, nu poți să stai așa. Trebuie să ieși din casă. Hai la mine, măcar pentru o cafea.

Am acceptat, deși nu voiam să văd pe nimeni. Ana m-a întâmpinat cu o îmbrățișare caldă, iar nepotul meu, Vlad, m-a tras de mână să-i citesc o poveste. Am simțit pentru prima dată după mult timp că mai am un rost. Că cineva are nevoie de mine.

— Mamă, trebuie să-ți găsești ceva care să-ți placă. Să faci ceva pentru tine, nu pentru alții, mi-a spus Ana, privindu-mă cu ochii ei verzi, la fel ca ai mei.

M-am întors acasă și, pentru prima dată, am deschis dulapul cu hainele mele vechi. Am găsit o cutie cu pensule și culori, uitată de ani de zile. Când eram tânără, pictam. Îmi plăcea să mă pierd în culori, să uit de lume. Am scos cutia, am pus o foaie albă pe masă și am început să pictez. La început, mâinile îmi tremurau. Dar, încet-încet, am simțit cum durerea se topește în fiecare tușă de culoare.

În zilele următoare, am început să ies la plimbare prin parc. Am observat oameni, am ascultat păsările, am simțit vântul pe față. O bătrână, doamna Stanciu, m-a întrebat într-o zi de ce sunt tristă. I-am spus, fără să-mi dau seama, totul. Ea a zâmbit și mi-a spus: — Știi, dragă, viața nu se termină când pleacă bărbatul. Atunci începe. Atunci vezi cine ești cu adevărat.

Am început să merg la un atelier de pictură, la Casa de Cultură. Acolo am cunoscut-o pe Irina, o femeie de vârsta mea, care trecuse prin același lucru. Am râs, am plâns, am povestit nopți întregi. Am simțit că nu sunt singură. Că nu sunt defectă. Că nu e vina mea.

Cu timpul, am început să mă schimb. Am tuns părul scurt, am cumpărat o rochie roșie, am mers la teatru singură. Am început să scriu într-un jurnal. Să mă întreb ce vreau, ce simt, ce-mi doresc. Am început să mă iubesc, puțin câte puțin.

Într-o zi, Mihai m-a sunat. Vocea lui era stinsă. — Maria, ești bine?

— Da, Mihai, sunt bine. Poate mai bine ca niciodată.

A tăcut. — Mă bucur pentru tine. Chiar mă bucur.

Am închis telefonul și am simțit, pentru prima dată, că nu mai doare. Că nu mai am nevoie de el ca să fiu întreagă. Că pot să fiu eu, Maria, femeia care a supraviețuit. Femeia care a învățat să trăiască din nou.

Acum, când mă uit în oglindă, văd o femeie cu riduri, cu ochi obosiți, dar cu un zâmbet sincer. O femeie care a trecut prin iad și a ieșit mai puternică. O femeie care nu se mai teme de singurătate.

Mă întreb uneori: câte dintre noi trăim vieți care nu ne mai aparțin? Câte dintre noi uităm să ne iubim, să ne ascultăm, să ne regăsim? Poate că nu e niciodată prea târziu să ne întoarcem la noi înșine. Voi ce credeți? Ați avut vreodată curajul să vă luați viața de la capăt?