Când vecina ta uită că ai și tu o viață: Povestea unei prietenii care s-a transformat în povară

— Irina, te rog, doar două ore! Promit că mă întorc repede! vocea Cameliei răsuna disperată pe holul blocului, în timp ce băiatul ei, Vlad, deja își arunca ghiozdanul pe covorul meu. Era a treia oară săptămâna asta. M-am uitat la ceas: 17:10. Fetița mea, Mara, mă trăgea de mânecă să-i citesc povestea preferată, dar deja știam că planurile mele se vor schimba din nou.

Nu știu când s-a transformat relația noastră dintr-o prietenie între două mame obosite într-o obligație zilnică. La început era simplu: „Irina, pot să-l las pe Vlad la tine o oră? Am o urgență la muncă.” Sau: „Hai să bem o cafea cât se joacă copiii.” Dar, încet-încet, urgențele Cameliei au devenit regula, nu excepția. Iar eu? Eu am tăcut. Am zâmbit. Am spus mereu „sigur”, chiar și când inima mea urla „nu mai pot!”

Soțul meu, Radu, a observat primul schimbarea. „Irina, nu ești bonă! Ai și tu nevoie de timp pentru tine și Mara. De ce nu-i spui?” Dar cum să-i spun Cameliei? Știam că nu are pe nimeni altcineva aici, părinții ei sunt la țară, soțul plecat în Germania. Știam cât de greu îi este. Și totuși, simțeam că mă sufoc.

Într-o seară, după ce Vlad a spart accidental vaza primită de la mama mea și Mara a început să plângă pentru că nu mai apucasem să-i citesc povestea, am simțit că explodez. Am închis ușa după Camelia și am izbucnit în lacrimi. Mara m-a îmbrățișat și mi-a șoptit: „Mami, eu nu mai vreau să vină Vlad mereu la noi.” Atunci am știut că nu sunt singura care suferă.

A doua zi dimineață, am încercat să-i spun Cameliei ce simt. Am bătut la ușa ei cu inima cât un purice. Mi-a deschis cu ochii umflați de oboseală.

— Camelia, trebuie să vorbim…

— Irina, te rog, nu-mi spune că nu poți azi! Am o ședință importantă…

Am inspirat adânc.

— Camelia, îmi pare rău, dar nu mai pot să-l iau pe Vlad atât de des. Și Mara are nevoie de mine. Și eu am nevoie de timp pentru mine.

A urmat o tăcere apăsătoare. Camelia s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi trădat cea mai mare încredere.

— Dar… tu știi cât de greu îmi e! Cum poți să-mi faci asta?

M-am simțit vinovată până în măduva oaselor. Dar am rămas fermă.

— Știu că-ți e greu. Dar și mie îmi e greu. Nu pot fi mereu aici pentru tine.

Camelia a izbucnit în plâns și a închis ușa fără un cuvânt. Zilele următoare au fost reci ca iarna din copilărie. Ne evitam pe scara blocului, copiii nu se mai jucau împreună. Mara părea mai liniștită, dar eu simțeam un gol în suflet.

Într-o seară, Radu m-a găsit privind în gol la fereastră.

— Ai făcut ce trebuia, Irina. Nu poți salva pe toată lumea cu prețul propriei tale fericiri.

Dar gândurile nu-mi dădeau pace. Oare am fost egoistă? Oare prietenia noastră era doar despre cât pot eu să ofer?

După două săptămâni de tăcere, Camelia mi-a lăsat un bilet sub ușă: „Îmi pare rău că am pus atâta presiune pe tine. Poate într-o zi vom putea fi iar prietene.”

Am plâns citind rândurile ei. Știam că am făcut ce trebuia pentru mine și pentru Mara, dar tot mă durea pierderea unei prietenii care părea atât de sinceră la început.

Acum mă întreb: unde tragem linia între ajutor și sacrificiu? Cât putem da fără să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?