Când viața de familie devine o luptă: Povestea mea cu Maria

— Nu înțelegi, Mihai! Copiii au nevoie de mine! — vocea Mariei răsună în bucătăria noastră mică, cu faianța veche și mirosul de cafea arsă. E ora opt dimineața, iar eu încerc să-mi găsesc liniștea înainte de o nouă zi. Dar liniștea a devenit un lux în casa noastră.

— Maria, sunt adulți. Au 32 și 28 de ani. Nu mai au nevoie să le speli tu vasele sau să le calci cămășile, îi spun încercând să-mi păstrez calmul.

Ea oftează teatral, își strânge halatul pe lângă corp și mă privește ca și cum aș fi cel mai mare dușman al ei.

— Tu nu pricepi nimic! Dacă nu mă implic, cine o să-i ajute? Lor le e greu, au serviciu, copii… Eu pot să fiu acolo pentru ei!

Mă uit la ea și nu-mi vine să cred cât s-a schimbat. Maria mea, femeia care odinioară râdea cu poftă la glumele mele proaste, care dansa cu mine în sufragerie pe muzica veche de la Compact, acum e mereu încruntată, mereu pe fugă, mereu nemulțumită. De câteva luni, viața noastră s-a transformat într-o cursă nebună între casele copiilor noștri: Andreea și Vlad.

Andreea locuiește la două blocuri distanță. Are doi copii mici și un soț mereu plecat cu serviciul. Maria îi duce mâncare gătită, îi face curat, îi spală rufele. Vlad stă la marginea orașului cu soția lui, Ioana. Maria merge acolo săptămânal să „ajute”, dar Ioana nu pare deloc încântată.

— Mamă-soacră, nu trebuia să vii azi… — am auzit-o pe Ioana într-o zi când am trecut să o iau pe Maria cu mașina.

— Lasă, dragă, că nu te deranjez. Uite, am adus sarmale și am pus deja la spălat lenjeria! — răspunde Maria cu un zâmbet forțat.

Ioana oftează și se retrage în dormitor. Vlad mă privește jenat.

— Tată, nu știu cum să-i spun să nu mai vină atât de des… — îmi șoptește el când Maria nu e prin preajmă.

Îl înțeleg perfect. Și eu simt că nu mai am loc în propria casă. Maria a devenit obsedată de control. Dacă nu e la copii, e pe telefon cu Andreea sau Vlad, dând indicații despre orice: ce să gătească, cum să-și crească copiii, ce medicamente să ia.

Într-o seară, după ce a venit epuizată de la Andreea, am încercat să vorbesc cu ea.

— Maria, ce se întâmplă cu tine? Parcă nu mai ești tu…

— Ce vrei să spui? Că sunt nebună? — m-a întrerupt ea brusc.

— Nu… Dar simt că fugi de ceva. De noi? De tine însăți?

A izbucnit în plâns. Am rămas blocat. Nu știam dacă să o iau în brațe sau să plec din cameră.

— Mihai… Mi-e frică. Copiii nu mai au nevoie de mine. Tu… parcă nici tu nu mă mai vezi. Mă simt inutilă. Dacă nu fac ceva pentru ei, simt că nu mai exist…

Am tăcut. Am realizat atunci cât de mult ne-am schimbat amândoi. Eu m-am refugiat în seriale și șah online, ea în viețile copiilor noștri. Ne-am pierdut undeva pe drum.

A doua zi dimineață, Andreea a venit la noi acasă.

— Mamă, te iubesc și îți mulțumesc pentru tot ce faci… dar trebuie să-ți trăiești și tu viața ta! Nu poți trăi prin noi!

Maria a început să plângă din nou. Eu am simțit un nod în gât. Era pentru prima dată când Andreea îi spunea asta direct.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat amândoi la masa din bucătărie fără să vorbim. Doar tăcerea dintre noi era mai grea decât orice ceartă.

În zilele următoare, Maria a încercat să se abțină. Dar neliniștea ei creștea pe zi ce trecea. O vedeam cum se uită la telefon din cinci în cinci minute, cum oftează când primește un mesaj banal de la Andreea sau Vlad.

Într-o duminică am decis să mergem la biserică împreună, ca pe vremuri. Poate căutam un semn sau doar voiam să ne regăsim liniștea pierdută.

După slujbă, am ieșit la plimbare prin parc.

— Mihai… Crezi că mai putem fi fericiți ca înainte? — m-a întrebat ea timid.

— Nu știu… Dar cred că trebuie să încercăm să ne regăsim pe noi doi. Să ne redescoperim fără rolul de părinți sau bunici.

Maria a zâmbit trist. Știam că drumul va fi lung și greu. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit că poate există speranță.

Acum scriu aceste rânduri cu inima strânsă. Oare câți dintre noi ajungem să ne pierdem identitatea după ce copiii pleacă din cuib? Oare putem învăța să ne iubim din nou pe noi înșine și pe cel de lângă noi?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi cum ați reacționa dacă omul iubit s-ar schimba atât de mult încât abia l-ați mai recunoaște? Cum ați găsi drumul spre voi doi?