Casa bunicii Ileana: O moștenire între lacrimi și speranță
— Nu se poate, mamă! Nu pot să cred că vrei să vinzi casa bunicii Ileana! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la mama peste masa din sufrageria noastră mică din Bacău. Sora mea, Cristina, stătea cu ochii în pământ, iar tata își freca nervos palmele. Unchiul Vasile, fratele mamei, își aprinsese deja a treia țigară, deși mama îl rugase să nu fumeze în casă.
— Nu avem de ales, Ana, a spus mama, încercând să-și stăpânească lacrimile. Casa stă să cadă pe noi. Niciunul dintre voi nu vrea să se mute acolo. Ce rost are să o ținem?
Am simțit cum mă sufoc. Casa bunicii Ileana era mai mult decât niște pereți vechi și un acoperiș găurit. Era locul unde am învățat să citesc, unde am cules cireșe din grădină și unde bunica mă mângâia pe păr când aveam coșmaruri. Dar de când bunica murise, casa rămăsese pustie. Vecinii spuneau că noaptea se aud pași pe holuri și că lumina din odaia mare pâlpâie fără motiv.
— Eu nu pot să renunț la ea! am strigat, cu ochii în lacrimi. Nu pot! Dacă vreți să o vindeți, faceți-o fără mine!
Cristina a ridicat privirea spre mine, cu ochii roșii:
— Ana, nu avem bani să o reparăm. Eu abia mă descurc cu ratele la apartament. Tu ai serviciul tău la București… Cine să aibă grijă de ea?
Tata a oftat adânc:
— Fetele mele, nu vreau să vă certați. Dar trebuie să fim realiști. Vasile zice că are deja un cumpărător.
Unchiul Vasile a dat din cap:
— Da, un băiat din sat. Vrea să o dărâme și să-și facă vilă. Ne dă bani buni.
Am simțit cum mi se strânge inima. Să văd casa bunicii distrusă pentru o vilă modernă? Parcă o vedeam pe Ileana stând la poartă cu șorțul ei albastru, zâmbind trist.
— Și ce facem cu toate amintirile? Cu fotografiile? Cu lada cu zestre? am întrebat eu.
Mama a început să plângă în hohote:
— Nu știu, Ana! Nu știu… Poate le luăm la noi. Dar nu putem salva totul.
A urmat o tăcere grea. Fiecare era prins în propriile gânduri și regrete. M-am ridicat brusc și am ieșit afară, în frig. Am mers până la colțul străzii și m-am sprijinit de gardul scorojit al vecinilor. Am scos telefonul și am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Roxana.
— Roxi, nu pot să cred ce se întâmplă… Vor să vândă casa bunicii!
Ea a oftat:
— Ana, poate e timpul să lași trecutul în urmă…
— Dar nu pot! Nu pot să-i las pe toți să uite cine am fost!
Am stat mult timp pe gânduri în acea seară. M-am întors în casă târziu, când toți dormeau. M-am uitat la mama care adormise cu poza bunicii în brațe.
A doua zi dimineață am luat trenul spre satul bunicii. Am intrat în curte tremurând. Casa mirosea a mucegai și a vechi, dar pentru mine era cel mai frumos loc din lume. Am găsit lada cu zestre și am deschis-o: broderii făcute de mâna bunicii, scrisori vechi, fotografii alb-negru cu ea și bunicul.
Am stat acolo ore întregi, plângând și citind scrisorile. Într-una dintre ele, bunica îi scria mamei: „Sper ca într-o zi fetele mele să găsească aici liniștea pe care eu am găsit-o.”
M-am întors acasă hotărâtă.
— Nu vindem casa! am spus răspicat la următoarea ședință de familie.
Toți s-au uitat la mine ca la o nebună.
— Ana, nu fi copilă! a zis tata.
— O să facem un efort toți trei: eu, Cristina și mama. O renovăm încet-încet. O transformăm într-un loc unde ne putem întâlni vara toți nepoții și copiii noștri. Putem chiar să o închiriem turiștilor când nu suntem acolo!
Cristina a început să plângă:
— Dar dacă nu reușim?
— Atunci măcar am încercat! Nu vreau să trăiesc cu regretul că am lăsat totul să dispară pentru niște bani.
Mama s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat:
— Poate ai dreptate… Poate e timpul să fim din nou o familie.
Unchiul Vasile a plecat nervos, dar noi am rămas împreună și am început să facem planuri. Au urmat luni grele: muncă fizică, certuri, oboseală, dar și seri în care râdeam împreună ca altădată.
Astăzi casa bunicii Ileana e plină de viață din nou. Copiii aleargă prin curte, iar mirosul de cozonac proaspăt umple bucătăria. Știu că nu toți au norocul nostru și că multe case bătrânești dispar sub buldozere.
Dar oare cât valorează cu adevărat o casă? E doar un acoperiș sau e sufletul unei familii?
Poate că fiecare dintre noi ar trebui să se întrebe: ce lăsăm în urmă pentru cei care vin după noi?