Casa care m-a despărțit de copiii mei

— Tata, nu pot să vin nici weekendul ăsta. Am treabă cu copiii, știi cum e… — vocea Ioanei răsună rece prin telefon, iar eu simt cum mi se strânge inima, de parcă ar fi a doua oară când mă lovește infarctul.

Închid ochii și încerc să-mi amintesc când am vorbit ultima dată cu adevărat cu ea, nu doar schimburi de politețuri sau scurte explicații despre lipsa timpului. Pe geamul salonului de spital se prelinge ploaia, iar liniștea e atât de densă încât aud fiecare picătură cum lovește pervazul. Sunt singur. Într-un pat de spital, după o viață în care am muncit să nu ne lipsească nimic. Și totuși, ceva lipsește acum mai mult ca niciodată.

— Domnul Ilie, vă simțiți bine? — asistenta mă privește cu milă, dar nu are ce să-mi spună. Nici ea nu poate umple golul lăsat de copiii mei.

M-am mutat în casa asta mare după ce am ieșit la pensie. Am vrut să le las copiilor ceva trainic, să aibă unde veni cu familiile lor. Am visat la mesele de duminică, la nepoți alergând prin curte, la râsete și voie bună. Dar casa a rămas goală, iar ecoul pașilor mei pe holurile reci mă bântuie și acum.

— Tata, e prea departe… — îmi spunea Vlad, băiatul meu cel mare, când îl rugam să vină pe la mine. — Și e prea mult de muncă acolo. Grădina aia e uriașă, cine să se apuce să taie iarba?

Nu i-am spus niciodată cât mă dor cuvintele astea. M-am încăpățânat să cred că timpul va rezolva totul. Că vor veni cândva. Dar anii au trecut și casa a rămas tot mai pustie. Am început să vorbesc cu florile din grădină și cu pisica vecinilor care venea să cerșească mâncare.

Într-o zi, am încercat să-i adun pe toți la masă. Am gătit sarmale după rețeta mamei mele, am pus masa în sufrageria mare, am scos vesela bună. Ioana a venit doar pentru o oră, cu ochii pe ceas și cu telefonul vibrând continuu. Vlad a adus copiii, dar au stat pe tablete tot timpul. Nici nu știu dacă au observat cât m-am străduit.

— Tata, nu mai găti atâta! Nu vezi că nu mai suntem copii? — mi-a spus Ioana înainte să plece.

Am rămas privind masa plină și scaunele goale. M-am întrebat atunci dacă nu cumva am greșit undeva. Poate că am pus prea mult preț pe lucruri și prea puțin pe vorbe. Poate că am crezut că dragostea se arată prin case mari și mese îmbelșugate.

Când am făcut infarctul eram singur acasă. Am apucat doar să sun la 112 și apoi totul s-a întunecat. M-au găsit vecinii după câteva ore, căzuți pe jos în bucătărie. Copiii au aflat abia a doua zi. Au venit la spital, dar au stat puțin și au plecat repede, fiecare cu grijile lui.

— Tata, trebuie să înțelegi că avem viețile noastre… — mi-a spus Vlad înainte să iasă pe ușă.

Dar eu nu înțeleg. Nu înțeleg cum am ajuns aici, într-un salon rece, cu privirea pierdută spre tavan și cu sufletul gol. Nu înțeleg cum casa pe care am construit-o cu atâta trudă a ajuns să fie zidul dintre mine și copiii mei.

Îmi amintesc de copilăria lor, când ne înghesuiam toți într-o garsonieră mică și râdeam din orice. Atunci nu conta cât spațiu aveam; conta că eram împreună. Acum am camere goale și tăcere.

— Domnul Ilie, aveți vizitatori! — asistenta mă anunță cu un zâmbet forțat.

Inima îmi tresare pentru o clipă, dar apoi văd că e doar preotul spitalului. Îmi vorbește despre credință și speranță, dar eu mă gândesc doar la copiii mei.

Într-o seară, Ioana răspunde în sfârșit la telefon.

— Tata… ce mai faci?
— Ce să fac? Aștept să vă văd… Mi-e dor de voi.
— Știu… Dar e greu… Casa aia… ne apasă pe toți. Parcă ne amintește mereu cât de mult ne-ai cerut să fim împreună și noi n-am reușit niciodată…

Rămân fără cuvinte. Poate că am pus prea multă presiune pe ei fără să-mi dau seama. Poate că fiecare colț al casei le amintește de așteptările mele nespuse.

— Ioana… Nu casa contează. Vreau doar să vă aud râzând din nou.

Plâng în tăcere după ce închide. Lacrimile curg încet pe obraji și mă gândesc la toate momentele pierdute din cauza orgoliului sau a fricii de a părea slab.

Poate că nu casa ne-a despărțit, ci felul în care am uitat să vorbim sincer unii cu alții. Poate că fiecare dintre noi s-a ascuns după ziduri invizibile mult mai groase decât cele ale casei.

Acum stau aici, între viață și moarte, și mă întreb: oare cât valorează o casă dacă nu are cine să-i umple camerele cu iubire? Oare câți dintre noi ajungem prizonieri în propriile visuri neîmpărtășite?

Dacă ați fi în locul meu, ce ați face ca să vă regăsiți familia? Credeți că o casă poate despărți oameni sau doar tăcerea dintre ei?