Casa care ne-a despărțit: Povestea unei moșteniri care a rupt o familie

— Dacă e doar casa ta, atunci nu mai avem nimic de împărțit. Vocea lui Radu a tăiat aerul din sufrageria noastră ca un cuțit. Era seara după înmormântarea tatălui nostru și, deși masa era plină cu sarmale reci și colivă neatinsă, nimeni nu avea poftă de mâncare. Mama plângea în tăcere, cu ochii roșii și mâinile strânse în poală. Eu mă uitam la fratele meu mai mic, încercând să-i citesc pe chip furia și dezamăgirea.

Nu-mi imaginam că o simplă casă, cu pereți scorojiți și miros de mucegai, ar putea să ne despartă atât de tare. Dar testamentul era clar: tata îmi lăsase mie casa, „pentru că tu ai grijă de noi”, scrisese el cu mâna tremurândă. Radu nu a vrut să audă explicații. „Ai știut tot timpul! Ai stat aici, ai avut grijă de el doar ca să-ți lase ție totul!”

Am încercat să-i spun că nu am cerut nimic, că am rămas acasă pentru că nu am avut curajul să plec la București ca el, că mi-a fost teamă să-l las pe tata singur după ce mama s-a îmbolnăvit. Dar Radu nu mă asculta. „Nu mai există familie”, a spus el și a trântit ușa.

Zilele au trecut greu. Mama se stingea încet, iar eu mă simțeam tot mai vinovat. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Uite ce-a ajuns familia Popescu…”, „Banii și casele îi strică pe oameni.” Nu ieșeam din casă decât pentru cumpărături sau să duc gunoiul. Într-o zi, m-am întâlnit cu tanti Florica la magazin. „Lasă-l pe Radu, dragă, o să-i treacă. Dar tu ai grijă de mama ta.” Am dat din cap, dar inima mi-era grea.

Într-o seară ploioasă, mama m-a chemat la ea în cameră. „Nu lăsa casa asta să vă despartă”, mi-a spus cu voce stinsă. „Tatăl tău a vrut să te protejeze, dar n-a știut cât rău poate face.” Am plâns amândoi până târziu în noapte.

Radu nu a venit nici la parastasul de șase săptămâni. L-am sunat de zeci de ori, i-am scris mesaje lungi, dar răspunsul lui era mereu același: tăcere. Mama s-a stins la câteva luni după tata, iar eu am rămas singur într-o casă prea mare și prea goală.

Într-o zi, am găsit într-un sertar vechi o fotografie cu noi trei: eu, Radu și tata, la cules de mere în grădină. Zâmbeam toți larg, fără griji. Am simțit un nod în gât și am decis să-i scriu o scrisoare lui Radu:

„Dragul meu frate,

Nu știu dacă vei citi vreodată rândurile astea. Casa asta nu valorează nimic fără tine aici. Mi-e dor de tine și de vremurile când eram o familie. Dacă vrei casa, ți-o dau. Dacă vrei să o vindem și să împărțim banii, facem cum vrei tu. Dar te rog, nu lăsa zidurile astea să ne țină despărțiți.”

Am pus scrisoarea la poștă și am așteptat zile întregi un semn. Nimic. Într-o seară, am auzit pași pe alee. Am ieșit afară și l-am văzut pe Radu stând în ploaie, cu ochii roșii.

— Nu vreau casa ta, a spus el încet. Vreau doar să nu te mai urăsc.

Ne-am îmbrățișat acolo, sub stropii reci ai ploii, și am plâns amândoi ca niște copii.

Au trecut ani de atunci. Casa a rămas a mea doar pe hârtie; în sufletul meu e încă a noastră. Radu vine uneori la masă duminica și râdem din nou ca altădată. Dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna.

Mă întreb adesea: merită oare o moștenire să distrugă ceea ce părinții noștri au clădit cu atâta trudă? Oare câte familii se destramă din cauza unor ziduri reci și mute? Poate că ar trebui să vorbim mai mult despre ce contează cu adevărat…