Casa împărțită: Povestea unei mame vitrege în România

— Maria, nu mai gătești nimic cald? Copiii au venit flămânzi!
Vocea Iuliei răsună din hol, tăioasă, ca o lamă care taie liniștea de sâmbătă dimineața. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. E deja a treia oară luna asta când fiica soțului meu, Iulia, vine cu cei doi copii ai ei și cu o listă nesfârșită de așteptări.

— Am făcut supă de pui și plăcintă cu mere, răspund încet, încercând să-mi păstrez calmul.
— Da’ tu nu vezi că Vlad nu mănâncă supă? Și Mara vrea paste!

Mă uit la soțul meu, Doru, care stă pe canapea cu ziarul în mână, prefăcându-se că nu aude. Îl iubesc pe Doru, dar uneori simt că sunt invizibilă pentru el când vine vorba de Iulia. De fiecare dată când încerc să pun limite, mă simt ca o intrusă în propria casă.

Iulia trântește geanta pe masă și începe să scoată din ea jucării, biscuiți, haine. Copiii aleargă prin sufragerie, râzând și țipând. Mara varsă un pahar cu suc pe covorul nou. Vlad apasă toate butoanele de la telecomandă până când televizorul se blochează. Eu strâng după ei, încercând să nu izbucnesc.

— Maria, nu te supăra, dar copiii sunt copii! zice Iulia pe un ton superior.
— Nu mă supăr, doar că… poate ar fi bine să avem niște reguli, încerc eu timid.
— Reguli? În casa tatălui meu?

Mă simt micșorată. Mă retrag în bucătărie și mă uit pe geam la ploaia care cade mărunt peste blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești. Îmi amintesc cum era casa înainte să-l cunosc pe Doru: liniștită, ordonată, cu miros de cafea proaspătă și flori pe masă. Acum totul e haos sâmbătă de sâmbătă.

Seara, după ce pleacă Iulia și copiii, găsesc jucării sub canapea și pete de suc pe perete. Doru vine la mine în bucătărie.

— Maria, nu fi așa de supărată. Sunt copiii mei până la urmă…
— Și eu? Eu ce sunt aici? O menajeră? O străină?
El oftează și evită să mă privească în ochi.

— Știi că nu e așa… Dar Iulia a trecut prin multe după divorț. Are nevoie de sprijinul nostru.
— Dar eu? Cine mă sprijină pe mine? Cine vede cât mă doare când sunt tratată ca o intrusă?

Nu-mi răspunde. Se duce în dormitor și închide ușa încet. Rămân singură cu gândurile mele și cu senzația că nu aparțin nicăieri.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la fiica mea, Ana: „Mamă, vii la mine azi? Mi-e dor de tine.” Ana locuiește la București cu soțul ei și fetița lor. De când m-am recăsătorit cu Doru, relația noastră s-a răcit. Simte că am ales altă familie în locul ei.

Îmi iau inima în dinți și îi scriu: „Vin după-amiază.”

Când ajung la Ana, mă întâmpină cu o îmbrățișare stângace. Ne așezăm la masă cu ceai și prăjituri.

— Mamă… tu ești fericită? mă întreabă ea brusc.
— Nu știu… uneori simt că nu mai am loc niciunde. Nici aici, nici acolo.
— De ce stai atunci?

Îmi dau lacrimile. Îi povestesc despre fiecare sâmbătă, despre cum mă simt invizibilă și neapreciată.

— Mamă, ai dreptul la liniște și respect! Nu trebuie să te sacrifici mereu pentru alții.

Cuvintele ei mă dor și mă vindecă în același timp. Pe drum spre casă mă gândesc la ce mi-a spus Ana. Când ajung acasă, Doru e în bucătărie.

— Maria… putem vorbi?

Îl privesc în ochi pentru prima dată după mult timp.

— Doru, trebuie să stabilim niște limite. Nu mai pot continua așa. Am nevoie să simt că sunt acasă la mine, nu într-o casă unde nu contez.

El tace o vreme.

— Ai dreptate… N-am vrut să te rănesc. O să vorbesc cu Iulia. O să încercăm să facem lucrurile altfel.

Nu știu dacă va fi ușor sau dacă se va schimba ceva cu adevărat. Dar pentru prima dată simt că am curajul să cer ce am nevoie.

În acea noapte adorm cu gândul la toate femeile care trăiesc între două lumi: între trecut și prezent, între sacrificiu și nevoia de a fi văzute.

Oare câte dintre noi ne pierdem vocea în casele altora? Oare câte avem curajul să spunem: „Și eu contez”?