Casa mea nu mai e a mea: Povestea unei mame rănite de copiii ei

— Nu poți să rămâi la mine, mamă. E complicat…
Vocea Ioanei răsună în bucătăria mică, rece, unde abia am apucat să-mi las valiza. Mă uit la ea, fiica mea cea mare, și nu-mi vine să cred că vorbele astea ies din gura ei. Mâinile îmi tremură pe mânerul genții, iar inima îmi bate nebunește.
— Cum adică, Ioana? Am venit doar pentru câteva zile… Nu vreau nimic, doar să stau cu tine, cu nepoțica mea…
Ea evită să mă privească. Își frământă mâinile și se uită pe geam, ca și cum ar căuta o scăpare.
— E greu cu spațiul, mamă. Și Mihai nu prea e de acord… Știi cum e el cu ordinea lui…
Mihai, ginerele meu, nici nu s-a obosit să mă salute când am intrat. A trecut pe lângă mine ca pe lângă un străin. M-am simțit mică, inutilă, ca o povară.

Am muncit douăzeci de ani în Italia, la curățenie și la îngrijit bătrâni. Am trimis bani lună de lună acasă, am strâns fiecare bănuț ca să le cumpăr apartamente copiilor mei. Ioana și Vlad, băiatul meu cel mic, au fiecare câte un apartament frumos, mobilat cu tot ce trebuie. Am visat mereu la ziua când mă voi întoarce acasă și vom fi din nou împreună, ca o familie adevărată.

Dar acum, când am venit cu sufletul plin de dor și cu brațele pline de cadouri pentru nepoți, nu am voie să stau nici măcar o noapte la ei. Ioana m-a refuzat politicos dar rece. Vlad nici nu mi-a răspuns la telefon două zile. Când în sfârșit m-a sunat, mi-a spus sec:

— Mamă, nu pot să te primesc. Am pe cineva la mine și… nu e momentul.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am dormit două nopți la o vecină bătrână care abia mă cunoaște. M-am simțit ca o străină în orașul meu natal, în țara mea, în familia mea.

Într-o seară, am încercat să vorbesc cu Ioana. Am așteptat-o după serviciu și am rugat-o să bem o cafea împreună.

— Ioana, tu îți amintești cum plângeai după mine când plecam la muncă? Cum îmi scriai scrisori și-mi spuneai că-ți e dor de mine?

Ea a oftat adânc.

— Mamă, eram copil atunci. Acum am viața mea… Nu vreau să te rănesc, dar trebuie să înțelegi că lucrurile s-au schimbat.

— S-au schimbat? Eu am muncit pentru voi! Am renunțat la viața mea ca să aveți voi tot ce vă trebuie! Apartamentul ăsta… l-am plătit eu!

Ioana s-a ridicat brusc.

— Nu vreau să ne certăm! Dacă ai nevoie de bani sau de ceva, spune-mi! Dar nu pot să te primesc acum.

M-am ridicat încet și am plecat cu ochii în lacrimi. Pe drum spre pensiunea unde m-am cazat, am trecut pe lângă blocul lui Vlad. L-am sunat din nou.

— Vlad, mamă… pot să vin măcar să te văd?

— Sunt ocupat acum. Poate altădată.

Am simțit că nu mai pot respira. M-am așezat pe o bancă și am început să plâng ca un copil. O femeie necunoscută s-a apropiat de mine.

— Sunteți bine?

— Nu… nu sunt bine… Copiii mei nu mă mai vor…

Ea mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus:

— Să nu vă pierdeți speranța. Poate au nevoie de timp…

Dar eu știam că nu timpul e problema. Ci indiferența lor. Nepăsarea lor față de tot ce am făcut pentru ei.

În următoarele zile am încercat să vorbesc cu sora mea, Maria.

— Nu pot să cred ce aud! Cum adică nu te primesc? Tu le-ai dat tot!

— Asta e… Poate am greșit că le-am dat totul prea devreme…

Maria a oftat.

— Poate că da… Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i recunoștința.

Am stat mult pe gânduri după discuția asta. Oare chiar am greșit? Oare dacă le-aș fi dat mai puțin ar fi ținut mai mult la mine? Oare dragostea se cumpără cu sacrificii?

Într-o zi m-am întâlnit cu vecina mea din copilărie, Elena.

— Ce faci acasă? Credeam că stai la copii…

I-am povestit totul printre lacrimi.

— Of… Lumea s-a schimbat, dragă. Copiii cred că li se cuvine totul. Dar tu trebuie să ai grijă și de tine acum.

M-am uitat la ea și mi-am dat seama că are dreptate. Am trăit pentru alții toată viața. Poate că a venit timpul să trăiesc și pentru mine.

În ultima zi înainte să plec înapoi în Italia, am lăsat un bilet pe masa Ioanei:

„Dragă Ioana,
Nu vreau să-ți fiu povară. Vreau doar să știi că te iubesc și că mi-aș fi dorit să fim mai aproape. Ai grijă de tine și de familia ta.
Cu drag,
Mama”

Am plecat cu sufletul greu și cu ochii plini de lacrimi. Pe drum spre aeroport m-am întrebat: oare cât valorează dragostea unei mame? Oare sacrificiul meu a fost în zadar? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?