Casa mea, reguli străine: Povestea unei mame între iubire și neputință
— Viorica, te rog să nu mai intri în camera noastră fără să bați la ușă! Și… dacă se poate, să nu mai umbli printre lucrurile noastre.
Vocea Anei răsuna tăios, ca un cuțit care taie pâinea proaspătă, dar fără nicio urmă de căldură. M-am oprit în prag, cu mâna pe clanță și cu inima bătându-mi nebunește. În camera aceea era dulapul meu cel vechi, plin cu hainele de iarnă și cutia cu scrisori de la mama. Era camera în care crescuse Petru, fiul meu, iar acum era „camera lor”.
— Ana, nu vreau să vă deranjez… doar că am nevoie de paltonul meu. Știi bine că nu am unde să-l pun altundeva.
Petru stătea pe marginea patului, cu ochii în telefon. Nu zicea nimic. Îl simțeam departe, ca și cum ar fi fost doar un musafir în propria lui copilărie. Ana s-a ridicat brusc și mi-a întins paltonul fără să mă privească.
— Data viitoare, spune-ne și ți-l aducem noi. E mai bine așa pentru toată lumea.
Am ieșit din cameră cu paltonul strâns la piept, simțindu-mă ca o intrusă în propria casă. Mi-am amintit ziua când Petru mi-a spus că el și Ana au nevoie de ajutor. „Doar câteva luni, mamă, până găsim ceva potrivit. Nu vrem să te deranjăm.”
Am acceptat fără să clipesc. Cum să nu-mi ajut copilul? Am mutat lucruri, am făcut loc în dulapuri, am cumpărat perne noi și am pus la fereastră perdelele preferate ale Anei. Am gătit sarmale și ciorbă de burtă, ca să se simtă „ca acasă”. Dar casa mea a început să se schimbe încet-încet. Mirosul de cafea proaspătă dimineața era înlocuit de parfumuri dulci și creme scumpe. În bucătărie nu mai găseam niciodată lingura de lemn unde o lăsam. Iar televizorul mergea mereu pe serialele Anei.
Într-o seară, după ce am spălat vasele, l-am găsit pe Petru în sufragerie.
— Petru, tu chiar crezi că e normal să nu mai pot intra în camera aia? E casa mea…
A ridicat din umeri.
— Mamă, Ana are nevoie de intimitate. Și eu la fel. Nu poți să te comporți ca înainte.
— Dar eu unde mai sunt acasă?
A oftat și a ieșit din cameră fără să răspundă.
În zilele următoare, tensiunea a crescut. Ana a început să-și lase hainele la uscat pe caloriferul din hol. Când i-am spus că nu pot deschide geamul din cauza lor, mi-a răspuns rece:
— Poate ar trebui să-ți iei un uscător electric dacă te deranjează atât de tare.
Am simțit cum mi se strânge inima. Eu, care am crescut-o pe Ana ca pe fata mea după ce părinții ei au plecat la muncă în Italia. Eu, care i-am dat rochia mea de mireasă când s-au căsătorit pentru că nu aveau bani.
Într-o duminică dimineață, am găsit-o pe Ana plângând în bucătărie.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu mai pot! Simt că nu am niciun loc al meu aici! Totul miroase a vechi… a trecut…
M-am așezat lângă ea și am încercat să-i ating mâna, dar s-a tras înapoi.
— Ana, știu că nu e ușor. Dar nici pentru mine nu e simplu. Casa asta e tot ce am.
A ridicat privirea spre mine cu ochii roșii:
— Atunci de ce nu ne lași să ne facem și noi un colț al nostru? De ce trebuie să fie totul ca înainte?
Am rămas fără cuvinte. Poate avea dreptate. Poate mă agățam prea mult de trecut.
Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat singură în camera mea mică și am plâns încet, ca să nu mă audă nimeni. M-am gândit la mama mea și la cum m-a învățat să fiu puternică. Dar oare puterea înseamnă să renunți la tot ce ai construit pentru ceilalți?
Au trecut încă două luni. Petru și Ana nu au găsit niciun apartament „potrivit”. Între timp, certurile au devenit tot mai dese. Odată, Ana mi-a spus direct:
— Poate ar fi mai bine să te muți tu la sora ta la țară. Noi avem nevoie de spațiu.
M-am uitat la ea șocată:
— Să mă mut eu? Din casa mea?
Petru a încercat să calmeze spiritele:
— Mamă… poate ar fi mai bine pentru toată lumea o perioadă…
Atunci am simțit că mi se rupe sufletul. Am ieșit din casă fără să spun nimic și m-am plimbat ore întregi prin parc. M-am uitat la bătrânii care jucau table pe bancă și m-am întrebat dacă și ei au trecut prin asta.
Într-o zi, am găsit o scrisoare pe masa din bucătărie:
„Viorica,
Ne pare rău dacă te-am supărat. Avem nevoie de timp și spațiu ca familie tânără. Poate ar trebui să ne gândim fiecare la ce e mai bine pentru noi toți.”
Am rupt scrisoarea fără să o termin de citit. M-am dus în camera lor și am început să-mi adun lucrurile rămase: fotografii cu Petru mic, o păpușă veche de la bunica și cutia cu scrisori de dragoste de la soțul meu răposat.
Când au venit acasă, le-am spus calm:
— O să plec câteva zile la sora mea. Să văd cum e să nu mai fiu acasă…
Ana a oftat ușurată. Petru m-a îmbrățișat scurt.
În tren spre Bacău, m-am uitat pe geam la câmpurile galbene și m-am întrebat: oare cât valorează o mamă când casa ei nu-i mai aparține? Oare generozitatea e o virtute sau o slăbiciune când ajungi să fii străină printre ai tăi?
Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Unde se termină datoria față de copil și unde începe dreptul tău la liniște?