Casa mea, singurătatea mea: Povestea unei mame uitate

— Nu-mi vine să cred, mamă, că ai putut să faci una ca asta! De ce nu ne-ai spus nimic? vocea lui Radu răsuna în sufrageria casei mele, spartă de ecoul amintirilor din copilăria lui. Era pentru prima dată după aproape patru ani când îi vedeam pe amândoi fiii mei, Radu și Mihai, stând față în față cu mine. Nu veniseră nici la ziua mea, nici de Crăciun, nici când am fost internată la spital cu inima. Dar acum, când au auzit că vreau să las casa nepoatei mele, Ana, fiica surorii mele, au venit ca niște vulturi.

Stăteam pe fotoliul vechi, cu mâinile tremurânde strângând colțul batistei. Îmi simțeam inima grea, ca și cum fiecare bătaie ar fi tras după ea un sac de piatră. M-am uitat la ei — doi bărbați în toată firea, cu familii și copii, dar cu ochii goi când se uitau la mine. În spatele lor, nora mea, Camelia, își dădea ochii peste cap, iar cealaltă noră, Irina, butona telefonul fără să mă privească.

— Mamă, nu e corect! Casa asta e a noastră! Tu ai muncit pentru noi! a izbucnit Mihai, cu vocea ridicată.

Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să le spun că nu casa era importantă pentru mine, ci dragostea lor. Dar cuvintele mi-au rămas în gât. Am privit spre fereastră, unde lumina palidă a după-amiezii se strecura printre perdele.

Ani de zile am trăit cu speranța că băieții mei vor veni să mă vadă din dragoste, nu din interes. După ce soțul meu, Ion, s-a stins acum zece ani, am rămas singură într-o casă prea mare pentru o singură femeie. La început veneau des: mă ajutau cu lemnele pentru foc sau mă duceau la piață. Dar încet-încet vizitele s-au rărit. Întâi telefoanele au devenit scurte și rare. Apoi au încetat cu totul.

— Mamă, știi cât de ocupați suntem… Copiii au școală, serviciul ne omoară… îmi spunea mereu Radu când îl sunam. Dar niciodată nu era prea ocupat să posteze poze din vacanțe pe Facebook sau să meargă la grătare cu prietenii.

Am început să mă obișnuiesc cu tăcerea. M-am apucat de croșetat pentru vecinele din bloc și am început să citesc romane polițiste ca să-mi umplu serile. Dar nimic nu umplea golul lăsat de absența copiilor mei. Mă uitam la pozele lor din tinerețe și mă întrebam unde am greșit.

Într-o zi, Ana a venit la mine cu o pungă de portocale și mi-a spus:
— Mătușă Maria, dacă vreodată ai nevoie de ceva, eu sunt aici. Nu trebuie să fii singură.

M-a strâns în brațe și am simțit pentru prima dată după mult timp că cineva chiar mă vede. Am început să vorbim tot mai des. Ea mă ajuta la cumpărături și mă asculta când aveam nevoie să povestesc despre Ion sau despre copilăria băieților mei.

Într-o seară friguroasă de februarie, am scris testamentul. Am decis să las casa Anei. Nu pentru că nu-mi iubeam copiii, ci pentru că Ana era singura care mi-a arătat că îi pasă de mine ca om, nu ca proprietar al unei case bătrânești.

Când vestea a ajuns la urechile băieților mei — nu știu nici azi cine le-a spus — au venit val-vârtej acasă. Au început să țipe la mine, să mă acuze că îi pedepsesc pe nedrept.

— Cum poți să faci una ca asta? Noi suntem copiii tăi! Ce-o să zică lumea? a urlat Camelia.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am încercat să le explic:
— Voi nu m-ați mai căutat de ani de zile… Nu v-am cerut nimic. Doar prezența voastră mi-a lipsit.

— Mamă, dacă voiai să venim mai des trebuia să ne spui! a zis Mihai iritat.

— V-am spus… De atâtea ori… Dar n-ați avut timp niciodată pentru mine.

Au urmat zile întregi de telefoane și mesaje pline de reproșuri. Vecinii mă priveau ciudat pe scară — probabil le povestiseră băieții mei cât de „nedreaptă” sunt.

Într-o duminică dimineață, Ana a venit la mine cu ochii în lacrimi:
— Mătușă Maria, dacă vrei să schimbi testamentul… eu te înțeleg. Nu vreau să te certi cu familia ta din cauza mea.

Am luat-o de mână și i-am spus:
— Ana, tu ești singura care m-a văzut când eram invizibilă pentru toți ceilalți. Casa asta nu valorează nimic fără dragoste între pereții ei.

În ziua următoare am primit un telefon de la Mihai:
— Mamă… Poate ar trebui să ne vedem mai des… Poate putem repara ceva…

Dar nu știu dacă era sinceritate sau doar teamă că pierd casa.

Acum stau în fotoliul meu vechi și mă uit la poza familiei din urmă cu douăzeci de ani. Mă întreb: oare unde se rupe legătura dintre părinți și copii? Cât valorează o casă în comparație cu o mamă? Și dacă dragostea nu se mai poate cumpăra nici măcar cu o moștenire… ce ne mai rămâne?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul. Dar vă întreb pe voi: ce contează mai mult — averea sau prezența celor dragi? Voi ce ați face în locul meu?