Casa mea, sufletul meu: Cum am pierdut totul din cauza soacrei mele

— Nu-l mai suport, mamă! Nu vezi cum se poartă cu mine? vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit în prag, cu mâna pe clanță, simțind cum inima mi se strânge. Elena, soacra mea, ridică privirea spre mine cu un zâmbet fals.

— Dragul meu, poate ar trebui să ieși puțin la aer. Ioana are nevoie de liniște.

Am ieșit fără să spun nimic. Ploua mărunt, iar asfaltul mirosea a frunze ude. M-am așezat pe treptele blocului și am încercat să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Când ne-am mutat în apartamentul nostru din cartierul Titan, eram fericiți. Ioana râdea mult, iar eu mă simțeam cel mai norocos bărbat din lume. Dar de când Elena a început să vină tot mai des în vizită – uneori stătea cu săptămânile – totul s-a schimbat.

La început am crezut că exagerez. Poate eram eu prea sensibil la privirile ei tăioase sau la felul în care îmi critica orice gest: „Așa gătești tu pentru fata mea? Așa vorbești cu ea?” Dar încet-încet, Ioana a început să-i dea dreptate. Orice ceartă dintre noi devenea muniție pentru Elena.

Într-o seară, după ce am ajuns târziu de la serviciu, le-am găsit pe amândouă în sufragerie. Pe masă era contractul de vânzare-cumpărare al apartamentului nostru.

— Ce faceți aici? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

— Discutăm despre viitorul nostru, a spus Ioana rece. Mama crede că ar trebui să vindem apartamentul și să ne mutăm la ea, la casă. E mai mult spațiu și nu mai plătim rate.

— Dar e casa noastră! am izbucnit. Am muncit pentru ea! Ioana, tu ai spus că vrei să avem un loc al nostru…

Elena a oftat teatral:

— Nu vezi că nu te gândești decât la tine? Ioana are nevoie de stabilitate, nu de stresul ratelor.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. În acea noapte n-am dormit deloc. Am încercat să vorbesc cu Ioana, dar orice argument aduceam era respins cu răceală. „Mama știe mai bine”, repeta ca o placă stricată.

Zilele au trecut ca prin ceață. Elena era peste tot: în bucătărie, în dormitor, chiar și când mergeam la baie parcă îi simțeam prezența. Îmi verifica telefonul când nu eram atent, îi spunea Ioanei că ascund ceva. Odată chiar a insinuat că am o aventură cu colega mea de birou.

— Nu te mai recunosc, Vlad! mi-a spus Ioana într-o seară. De ce nu poți fi sincer?

— Pentru că nu am nimic de ascuns! am strigat disperat. Elena vrea să ne despartă!

— Cum poți spune asta despre mama?

Am simțit atunci că am pierdut-o. Oricât încercam să-i explic, să-i arăt cât de mult o iubesc și cât de mult contează pentru mine casa noastră, era ca și cum vorbeam cu un zid.

Într-o dimineață am găsit o hârtie pe masa din bucătărie: „Am decis să vindem apartamentul. Mama are dreptate – acolo ne va fi mai bine.”

Am plecat la serviciu ca un robot. În acea zi nu am reușit să fac nimic. Colegul meu, Radu, m-a tras deoparte:

— Vlad, ce ai pățit? Pari terminat.

I-am povestit totul printre suspine. Radu a dat din cap:

— Știi câți prieteni am care au trecut prin asta? Soacrele astea… Dacă nu pui piciorul în prag acum, pierzi tot.

Dar era prea târziu. Când m-am întors acasă, apartamentul era gol. Doar câteva haine aruncate pe pat și o fotografie cu noi doi la mare – singura dovadă că fusese vreodată dragoste între acei pereți.

Am încercat să o sun pe Ioana zile întregi. Nu mi-a răspuns niciodată. Am aflat de la vecini că s-au mutat la Elena, într-o casă mare din Pantelimon. Eu am rămas fără nimic: fără soție, fără casă, fără speranță.

Nopțile mi le petrec uitându-mă la poza aceea veche. Mă întreb unde am greșit. Oare dacă aș fi fost mai ferm? Dacă aș fi reușit să-i arăt Ioanei adevărul despre mama ei? Sau poate unele bătălii sunt pierdute dinainte să înceapă…

Ce înseamnă „acasă” atunci când nu mai ai pe nimeni care să te aștepte acolo? Și cum poți merge mai departe când tot ce ai iubit ți-a fost luat de cineva care ar fi trebuit să-ți fie familie?