Casa mea, sufletul meu: Povestea unei mame trădate

— Mamă, nu mai poți sta singură! Ai văzut ce s-a întâmplat cu piciorul, iar după pneumonie… Nu vreau să pățești ceva rău, mi-a spus Irina, fiica mea cea mare, cu vocea tremurândă de grijă, dar și de nerăbdare.

Eram în bucătăria casei mele din Ploiești, cu miros de cafea proaspătă și mușcatele roșii la geam. Mă uitam la mâinile mele tremurânde, încercând să-mi ascund lacrimile. Avea dreptate, nu mai eram ca la 50 de ani. Dar casa asta era tot ce aveam. Aici am crescut-o pe Irina, aici am râs și am plâns cu soțul meu, Ion, Dumnezeu să-l ierte.

— Nu știu, Irina… Nu vreau să fiu o povară. Și casa asta…

— Mamă! Nu ești o povară! Dar gândește-te: dacă ți se face rău? Dacă nu te găsește nimeni? La mine ai avea grijă, și copiii ar fi aproape de tine.

Am oftat. De când am ieșit din spital, mă simțeam ca o umbră a femeii care am fost. Mă durea fiecare pas, iar noaptea mă trezeam plângând de dorul vremurilor în care alergam prin grădină după nepoți.

Într-o zi, după ce m-am mutat la Irina, am observat că telefonul meu sună tot mai rar. Prietenele mele nu mai veneau la cafea. Simțeam că nu mai am niciun rost. Irina era mereu ocupată cu serviciul, iar ginerele meu, Cătălin, mă privea ca pe un obiect incomod.

— Maria, poate ar trebui să ne gândim ce facem cu casa ta. E păcat să stea goală. Poate găsim pe cineva s-o închirieze sau… să o vindem, mi-a spus într-o seară Cătălin, fără să mă privească în ochi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Casa mea? S-o vând? Niciodată! Dar Irina a intervenit repede:

— Mamă, gândește-te! Banii ți-ar prinde bine pentru tratamente și poate chiar pentru o vacanță la mare! Nu mai ai nevoie de atâta spațiu.

M-am simțit mică și neputincioasă. Am încercat să schimb subiectul, dar discuția revenea mereu la casă. Într-o zi, am surprins-o pe Irina vorbind la telefon:

— Da, domnule Popescu, mama e de acord. Da, putem face actele luna viitoare… Nu, nu cred că va fi o problemă.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am intrat în cameră și am întrebat-o direct:

— Cu cine vorbeai?

A ezitat o clipă:

— Cu un agent imobiliar. Doar mă interesez… să văd cât valorează casa.

— Fără mine? Fără să mă întrebi?

A tăcut. Am plecat plângând în camera mea. În acea noapte nu am dormit deloc. Am simțit că toată viața mea se destramă ca un fir de ață.

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Elena:

— Nu mai pot, Elena! Vor să-mi vândă casa fără să știu!

Elena a venit imediat și m-a luat la ea pentru câteva zile. Acolo am găsit alinare și curaj. Mi-am dat seama că nu pot lăsa pe nimeni să decidă pentru mine.

Când m-am întors la Irina, am găsit pe masă niște acte pregătite pentru semnat. M-am uitat la ea cu ochii în lacrimi:

— Cum ai putut? Casa asta e sufletul meu! Nu sunt moartă încă!

Irina a început să plângă și ea:

— Mamă, nu voiam să te rănesc! Dar nu mai ești în siguranță singură…

— Poate nu sunt! Dar vreau să aleg eu! Vreau să mor acolo unde am trăit toată viața!

A fost cea mai grea discuție din viața mea. Am decis să mă întorc acasă cu ajutorul Elenei și al unei vecine care venea zilnic să mă ajute. Relația cu Irina s-a răcit pentru o vreme, dar încet-încet am început să ne vorbim din nou.

Acum stau în fotoliul meu vechi, cu o cană de ceai în mână și mă uit la pozele de familie de pe perete. Mă gândesc cât de ușor pot copiii să uite că părinții au suflet și dorințe proprii.

Oare câți bătrâni trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare când vom învăța să ascultăm cu adevărat ce-și doresc cei dragi?