Casa noastră, dar nu și a noastră: Povestea unei mame alungate de propria fiică

— Mama, trebuie să vorbim serios. Nu mai merge așa!
Vocea Irinei răsună tăios în sufrageria care încă păstrează mirosul de cozonac din copilăria ei. Mă uit la ea, la ochii aceia verzi care cândva sclipeau de dragoste și recunoștință. Acum sunt reci, hotărâți.
— Ce s-a întâmplat, mamă? încerc să spun calm, dar simt cum mi se strânge inima.
— Nu mai pot să stau cu tine și cu tata sub același acoperiș. Vreau să-mi cresc copilul în liniște, fără certuri și fără să mă simt ca o musafiră în propria casă!
Mă uit la ea și nu-mi vine să cred. Casa asta e a noastră, a mea și a lui Gheorghe. Am muncit o viață întreagă pentru ea. Am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice bucurie ca să plătim ratele. Irina știe asta.
— Irina, tu vorbești serios? Vrei să ne dai afară din casa noastră?
Ea oftează, își trece mâna prin păr și evită privirea mea.
— Nu vă dau afară, dar… poate ar fi mai bine să vă mutați la țară, la casa bunicilor. E mai liniște acolo pentru voi. Și eu am nevoie de spațiu aici, cu Vlad și copilul.
Simt cum mi se taie picioarele. Gheorghe intră în cameră, cu ziarul sub braț.
— Ce se întâmplă aici?
Irina îi spune același lucru. El tace o clipă, apoi izbucnește:
— Asta-i răsplata după ce ne-am rupt spatele pentru tine? Să ne dai afară ca pe niște câini bătrâni?
Irina începe să plângă. Vlad, ginerele nostru, apare în ușă și spune pe un ton calm:
— Mariana, Gheorghe, nu vrem să vă rănim. Dar e greu cu toții aici. Ne certăm mereu pentru nimicuri. Copilul simte tensiunea. Poate ar fi mai bine pentru toți…
Mă uit la Gheorghe. Îl văd cum își strânge pumnii, cum i se înroșesc ochii de furie și neputință. Eu simt doar un gol imens în suflet.
În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă plimb prin casă ca o umbră. Mă opresc în camera Irinei, unde încă mai sunt posterele ei vechi cu trupa Compact pe pereți. Îmi amintesc cum îi cântam „La mulți ani” de fiecare zi de naștere, cum îi făceam clătite când era tristă.
A doua zi dimineață primesc un mesaj de la sora mea, Lenuța: „Am auzit ce s-a întâmplat… Dacă vrei, poți veni la mine până vă hotărâți.”
Nu vreau să plec nicăieri. Casa asta e viața mea! Dar Irina insistă:
— Mama, nu vreau să ne certăm. Dar nu mai pot trăi așa. Ori voi, ori noi!
Gheorghe începe să bea mai mult ca de obicei. Într-o seară îl găsesc plângând pe balcon:
— Am muncit ca un câine toată viața… Pentru ce? Să ajungem pe drumuri?
Îl iau în brațe și plângem amândoi ca niște copii speriați.
Într-o zi vine avocatul familiei:
— Doamnă Mariana, casa e pe numele dumneavoastră și al domnului Gheorghe. Nimeni nu vă poate obliga legal să plecați. Dar dacă nu vă mai înțelegeți… poate ar fi bine să găsiți o soluție amiabilă.
Irina mă roagă din nou:
— Mama, te rog! Nu vreau scandaluri sau procese. Dar nu mai pot trăi cu voi!
Îmi aduc aminte de copilăria ei: cum plângea când îi luam jucăriile vechi sau când nu-i dădeam voie afară după ora zece seara. Acum ea vrea să-mi ia totul: casa, liniștea, demnitatea.
Vecinii au început să vorbească: „Ai auzit? Irina vrea să-și dea părinții afară!” Merg la magazin și simt privirile lor grele pe umeri. O femeie mă întreabă direct:
— Ce-ai făcut de te vrea fata ta plecată?
Nu răspund nimic. Merg acasă și mă prăbușesc pe patul din dormitorul nostru micuț. Gheorghe vine lângă mine:
— Ce facem, Mariana? Plecăm? Sau stăm și ne luptăm cu fata noastră?
Nu am răspunsuri. Mă simt prinsă între două lumi: una a sacrificiului și a iubirii necondiționate de mamă, alta a realității crude în care copiii devin străini și casa ta nu-ți mai aparține cu adevărat.
Într-o seară mă duc la Irina în cameră.
— Mamă… dacă ai fi tu în locul meu, ce ai face?
Ea tace mult timp.
— Nu știu… Poate că aș vrea să fiu lăsată să-mi trăiesc viața.
— Și eu vreau doar puțină liniște la bătrânețe.
Ne privim lung și simt că între noi s-a ridicat un zid pe care nu-l mai putem dărâma.

Au trecut luni de atunci. Stăm încă împreună, dar fiecare zi e o luptă mută. Nu mai vorbim decât despre lucruri mărunte: laptele care s-a terminat sau facturile care trebuie plătite.

Mă întreb adesea: oare unde am greșit? Oare sacrificiul pentru copii merită dacă la final rămâi singur într-o casă care nu-ți mai aparține nici măcar sufletește?

Voi ce ați face dacă propriul copil v-ar cere să plecați din casa pentru care ați muncit o viață?