Casa pe care am construit-o pentru alții

— Mamă, nu poți să rămâi la mine diseară. Am musafiri, a zis Irina, fără să mă privească în ochi. Am simțit cum mi se strânge inima, ca și cum cineva ar fi tras brusc de o sfoară invizibilă legată de pieptul meu. M-am uitat la ea, la fiica mea cea mare, și nu am recunoscut-o. Parcă nu era copilul pe care l-am crescut cu atâta dragoste, pentru care am muncit ani întregi printre străini.

Mă numesc Mariana și am 58 de ani. Am plecat în Italia când copiii mei erau încă mici, lăsându-i în grija mamei mele. Am spălat bătrâni, am curățat case, am dormit pe saltele subțiri și am mâncat resturi doar ca să pot trimite bani acasă. În fiecare lună, fără excepție, trimiteam tot ce câștigam. Visam la ziua când mă voi întoarce și vom fi din nou împreună, ca o familie adevărată.

Când am reușit să strâng destui bani, le-am cumpărat apartamente la amândoi: Irina și Vlad. Am vrut să le ofer un început mai bun decât am avut eu. M-am întors acasă cu sufletul plin de speranță, dar realitatea m-a izbit ca un val rece: copiii mei erau deja adulți, cu viețile lor, iar eu eram doar o prezență incomodă.

— Poate te duci la Vlad, mi-a spus Irina, încercând să pară că nu e mare lucru. Dar știam că nu vrea să mă deranjez prea mult.

Am ieșit pe scara blocului cu pași grei. Afară ploua mărunt, iar fiecare strop părea să-mi apese și mai tare sufletul. Am sunat la Vlad.

— Mamă, nu pot nici eu diseară. Lucrez până târziu și apoi vine Andreea la mine. Poate altădată…

Vocea lui era grăbită, rece. Nu era băiatul care mă aștepta odinioară la poartă cu ochii mari și plini de dor.

Am mers pe jos prin ploaie până la garsoniera mea mică, pe care mi-am permis-o doar după ce le-am cumpărat lor apartamentele. M-am așezat pe pat și am început să plâng în tăcere. M-am întrebat: unde am greșit? Am făcut tot ce am putut pentru ei. Le-am dat totul. De ce mă simt acum ca o povară?

A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu Irina.

— Mamă, nu înțelegi că avem și noi viețile noastre? Nu poți să apari oricând vrei tu! a ridicat tonul ea.

— Dar e casa ta… adică… casa pe care ți-am cumpărat-o eu… am șoptit eu, rușinată de propriile mele cuvinte.

— Da, dar acum e a mea! a spus ea tăios.

Am simțit cum ceva se rupe definitiv între noi. Am plecat fără să mai spun nimic.

În zilele următoare, am încercat să-mi găsesc ocupație: am mers la piață, am stat de vorbă cu vecinele, dar peste tot mă urmărea sentimentul că nu mai aparțin nicăieri. Mama mea murise între timp, iar copiii mei nu aveau nevoie de mine decât atunci când trebuia să le gătesc sau să le fac mici servicii.

Într-o seară, Vlad m-a sunat:

— Mamă, poți să-mi faci niște sarmale pentru weekend? Vine Andreea cu părinții ei.

Am simțit o bucurie amară. Da, încă mai aveau nevoie de mine… dar doar ca bucătăreasă sau menajeră.

Am gătit sarmalele cu lacrimi în ochi. Când i le-am dus lui Vlad, nici măcar nu m-a invitat să stau la masă cu ei. Mi-a mulțumit rapid și a închis ușa.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toți anii pierduți departe de ei. La toate momentele când mi-a fost dor să-i strâng în brațe și n-am putut. La toate sacrificiile făcute pentru ca ei să aibă un viitor mai bun.

M-am întrebat dacă nu cumva i-am răsfățat prea mult. Dacă nu cumva le-am dat prea ușor totul și acum nu mai știu să aprecieze nimic. Sau poate că distanța dintre noi a crescut atât de mult încât nu mai poate fi recuperată.

Într-o zi, la piață, m-am întâlnit cu doamna Stanciu, o vecină din copilărie.

— Mariana, tu ai făcut tot ce ai putut pentru copiii tăi! Nu te lăsa doborâtă! Poate că au nevoie de timp să-și dea seama ce contează cu adevărat…

Am zâmbit trist și i-am mulțumit pentru vorbele bune. Dar în sufletul meu știam că rana e adâncă și greu de vindecat.

Acum stau în garsoniera mea micuță și privesc pe geam la blocurile gri din cartier. Mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă am pierdut totul: și anii mei cei mai frumoși, și dragostea copiilor mei.

Oare câți dintre noi ajungem să ne simțim străini în propria familie? Oare cât valorează o mamă după ce a dat tot ce avea mai bun? Voi ce ați face în locul meu?