Ce am găsit pe pod după ce fiul meu m-a dat afară

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! Ai stat destul aici! — vocea lui Vlad răsuna ca un tunet în sufrageria în care am crescut împreună. Îi vedeam ochii injectați, obrajii roșii de furie. Mâinile îi tremurau pe lângă corp. Eu stăteam pe marginea canapelei, cu palmele strânse în poală, simțind cum mi se rupe sufletul.

— Vlad, te rog… e casa mea… aici am trăit cu tatăl tău, aici te-am crescut… Cum poți să-mi faci asta?

— Nu mai contează! Ai stricat totul între noi! Mereu ai ținut partea lui Sorin, mereu ai avut ceva de zis la orice decizie! Nu mai pot trăi cu tine sub același acoperiș!

Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam ca o umbră în propria viață. De când murise soțul meu, casa devenise un câmp de bătălie între mine și Vlad. El voia să vândă tot, să plece la București cu soția și copiii. Eu mă agățam de fiecare colț, de fiecare amintire.

Am urcat pe pod să-mi iau câteva lucruri. Printre cutii vechi și pături prăfuite, am găsit o cutie de carton legată cu sfoară. Pe ea scria cu litere tremurate: „Pentru Maria. Să nu deschizi decât dacă vei fi singură.” Era scrisul mamei mele, pe care nu-l mai văzusem de zeci de ani.

Inima mi-a bătut nebunește. Am rupt sfoara și am deschis cutia. Înăuntru erau scrisori îngălbenite, fotografii vechi și un jurnal. Am început să citesc tremurând.

„Draga mea Maria,
Dacă citești asta, înseamnă că ai rămas singură. Trebuie să știi adevărul despre familia noastră…”

Am citit pagină după pagină. Mama îmi mărturisea că tatăl meu nu fusese omul pe care îl crezusem. Avusese o altă familie înainte de a o cunoaște pe mama. Aveam o soră vitregă, născută într-un sat din Ardeal. Mama aflase abia după moartea lui și nu avusese curajul să-mi spună niciodată.

Am simțit cum tot ce știam despre mine se destramă. Toată viața mă luptasem să țin familia unită, să nu repet greșelile părinților mei. Și totuși, iată-mă la bătrânețe, dată afară de propriul copil, descoperind că nici eu nu fusesem niciodată întreagă.

Am coborât cu cutia în brațe. Vlad mă aștepta la ușă, cu geanta pregătită.

— Ce-i aia? a întrebat el sec.

— E ceva ce trebuie să citesc… ceva ce poate ne va schimba pe amândoi.

— Nu mă interesează! Vreau doar să pleci!

Am ieșit în stradă cu lacrimile șiroind pe obraji. M-am dus la sora mea, Irina, singura care mă mai primea fără să mă judece. I-am povestit totul printre suspine.

— Maria, nu poți să lași lucrurile așa! Trebuie să-l cauți pe cineva din familia asta pierdută! Poate că acolo vei găsi răspunsuri…

Zilele următoare am citit jurnalul mamei până la ultima pagină. Am găsit numele satului și al surorii mele vitrege: Ana Popescu, născută în 1950, în Sângeorz-Băi.

Mi-am făcut curaj și am sunat la primăria din sat. După câteva telefoane stângace, am aflat că Ana trăia încă acolo. Am luat trenul spre Ardeal cu inima cât un purice.

Când am ajuns în fața casei ei modeste, mi-au tremurat genunchii. O femeie cu părul alb și ochii blânzi a ieșit la poartă.

— Bună ziua… Mă numesc Maria… cred că suntem surori…

Ana a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat fără să spunem nimic altceva. Am stat ore întregi povestind despre viețile noastre paralele, despre dorința de a fi iubite și acceptate.

— Știi, Maria, eu n-am avut niciodată frați sau surori… Am crescut singură cu mama mea bolnavă. Dar mereu am simțit că lipsește ceva…

Am plâns împreună pentru tot ce nu avusesem niciuna dintre noi.

Întoarsă la București, i-am scris lui Vlad o scrisoare lungă. I-am povestit tot ce aflasem și i-am spus că îl iert pentru tot ce mi-a făcut.

Au trecut luni până când mi-a răspuns. Într-o zi ploioasă de toamnă, l-am văzut la ușa Irinei.

— Mamă… îmi pare rău… N-am știut cât te doare…

L-am strâns în brațe și am simțit că poate nu e prea târziu să ne regăsim.

Acum stau la Irina și încerc să-mi reconstruiesc viața din bucățile rămase. Merg des la Ana și simt că am câștigat o familie nouă când o pierdusem pe cea veche.

Mă întreb adesea: oare câte secrete zac ascunse în podurile caselor noastre? Câte vieți ar putea fi schimbate dacă am avea curajul să le descoperim? Poate că adevărata putere stă în a ierta și a merge mai departe, chiar și atunci când totul pare pierdut.