Cenușa și cicatricile: Povestea Magdei din cartierul de blocuri

— Magda, du-te în camera ta! Acum!
Vocea tatălui meu răsuna ca un tunet în apartamentul mic din cartierul nostru de blocuri din Drumul Taberei. Mirosea a alcool și a furie. Mama încerca să-l liniștească, dar ochii lui erau goi, pierduți undeva între sticla de vodcă și frustrările vieții lui ratate.
— Te rog, Mihai, nu în fața fetei…
Nu am apucat să văd decât o palmă grea, un zgomot surd și mama căzând peste masa din bucătărie. Am țipat. Am fugit la vecina de la trei, doamna Stanca, care a sunat la salvare. În acea noapte, am crescut cu zece ani.

Mama a stat două săptămâni în spital cu maxilarul fracturat. Tata a dispărut câteva zile, apoi s-a întors ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu l-am mai privit niciodată la fel. În fiecare dimineață, când mă uitam în oglindă înainte să plec la liceu, vedeam nu doar chipul meu, ci și frica mamei și rușinea tatei.

La școală, nimeni nu știa ce se întâmplase. Colegii râdeau de hainele mele vechi sau de faptul că nu aveam bani de corn și iaurt la pauză. Profesoara de română, doamna Ionescu, m-a prins plângând într-o pauză și m-a întrebat ce s-a întâmplat. Am mințit. Am spus că am vărsat laptele pe caiet și mama s-a supărat. Nu puteam să spun adevărul. Cine m-ar fi crezut?

Seara, când mama se întorcea de la muncă — obosită, cu ochii umflați — îmi spunea mereu: „Magda, tu să nu accepți niciodată să fii tratată așa. Fugi dacă trebuie.” Dar unde să fugi când ai doar șaptesprezece ani și niciun ban?

Tata a început să lipsească tot mai des. Când venea acasă, era mereu scandal. Într-o seară, l-am găsit plângând pe balcon, cu capul în mâini. M-am apropiat încet:
— Tata…
— Pleacă! Nu vreau să mă vezi așa!
Am rămas acolo, în ușă, simțind cum ura și mila se amestecau în mine ca două ape tulburi.

Apoi a venit bacul. Am învățat pe rupte, cu gândul că dacă iau note bune pot pleca la facultate în alt oraș. Mama m-a susținut cât a putut, dar banii erau puțini. Într-o zi, am găsit-o plângând în baie:
— Ce facem dacă nu intri la buget? Nu avem bani de taxă…
Am strâns-o în brațe și i-am promis că voi reuși. Am intrat la Litere, la București, fără taxă. A fost prima mea victorie împotriva destinului.

La facultate am cunoscut-o pe Ana, colega mea de cameră din cămin. Ea era dintr-o familie „normală”, cu părinți care se iubeau și îi trimiteau pachete cu prăjituri. Când i-am povestit despre copilăria mea, a plâns și m-a întrebat cum pot să-l mai văd pe tata. Nu știam ce să-i răspund.

Într-o zi, mama m-a sunat plângând:
— Magda, tata a făcut infarct… E la spitalul Universitar.
M-am dus acolo tremurând toată. L-am găsit slab, cu ochii stinși. M-a privit și mi-a spus:
— Iartă-mă… N-am fost un tată bun.
Am simțit cum toată furia mea se topește într-un gol imens. Nu puteam să-l urăsc până la capăt, dar nici să-l iert nu eram în stare.

După moartea lui, mama s-a schimbat. A început să râdă mai mult, să gătească prăjituri ca pe vremuri. Dar eu rămăsesem cu cicatricile mele invizibile. Orice băiat care ridica vocea mă făcea să tresar. Am avut o relație cu Radu, un coleg de la seminar, dar când a început să fie gelos și posesiv, am fugit fără să mă uit înapoi.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, m-am întâlnit cu mama la cofetăria din colțul blocului nostru vechi:
— Magda, trebuie să mergi mai departe… Nu lăsa trecutul să-ți fure viitorul.
Am privit-o lung:
— Tu ai putut să-l ierți?
A oftat adânc:
— Nu știu dacă l-am iertat sau doar am obosit să-l urăsc.

Anii au trecut. Am terminat facultatea și am devenit profesoară de română la un liceu din cartierul nostru. Uneori văd fete cu ochii triști și haine ponosite și mă întreb ce ascund acasă. Încerc să le fiu aproape, să le spun că există speranță.

Dar uneori mă trezesc noaptea cu inima strânsă și mă întreb: oare chiar putem ierta pe cei care ne-au distrus copilăria? Sau doar învățăm să trăim cu cenușa și cicatricile lor?

Voi ce credeți? Se poate ierta cu adevărat? Sau rămânem mereu prizonierii durerii?