Cheile care nu mai deschid uși: Povestea Miei între două lumi

— Ce cauți aici, Mia? Vocea mamei m-a izbit ca o palmă rece, deși nu ridicase tonul. Era ora șapte seara, iar eu tocmai intrasem pe ușă, cu cheia veche de la apartamentul nostru din Drumul Taberei. Mirosea a ciorbă de perișoare și a haine proaspăt spălate, mirosuri care mă făceau mereu să mă simt copil, indiferent câți ani aveam.

— Am venit să iau niște cărți din camera mea… am spus încet, încercând să-mi ascund neliniștea. Tata nici nu s-a uitat la mine. Stătea pe canapea, cu telecomanda în mână, privind la știri. Mama s-a apropiat de mine, cu pași mici, dar hotărâți.

— Mia, ai familia ta acum. Nu mai e nevoie să vii aici așa, oricând vrei tu. Ai soț, ai casă… Nu mai ești copilul nostru care vine și pleacă după chef.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Familia mea? Da, mă căsătorisem cu Vlad acum doi ani și locuiam împreună într-un apartament mic din Militari. Dar casa părinților mei era tot acasă. Sau cel puțin așa crezusem până atunci.

— Dar… e și casa mea. Am crescut aici! am protestat, vocea tremurându-mi. Mama a oftat adânc.

— Nu mai e, Mia. Trebuie să înțelegi. Noi avem viața noastră, tu pe a ta. Nu poți să intri oricând, să răscolești prin lucruri… E timpul să te desprinzi.

Am simțit că mă sufoc. Am lăsat geanta jos și am fugit în camera mea — sau ce mai rămăsese din ea. Pereții erau goi, rafturile aproape pustii. Doar câteva cărți vechi și o fotografie cu mine la serbarea din clasa a patra. Am luat-o în mână și am simțit cum mi se umezește privirea.

În spate, am auzit pașii mamei.

— Mia, nu vreau să te rănesc. Dar trebuie să-ți vezi de viața ta. Noi… avem nevoie de intimitatea noastră.

— Intimitate? am izbucnit eu. Voi sunteți părinții mei! Cum să nu mai am loc aici?

Mama a tăcut o clipă, apoi a spus încet:

— Și eu am trecut prin asta cu bunica ta. La un moment dat trebuie să înveți să fii pe picioarele tale. Să nu te mai agăți de trecut.

Am ieșit val-vârtej din cameră, cu fotografia strânsă la piept. Tata s-a uitat la mine pentru prima dată în seara aia.

— Să nu uiți cheia când pleci, Mia.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit pe ușă fără să răspund.

În drum spre casă, am plâns în metrou ca un copil pierdut. Vlad m-a găsit acasă, cu ochii roșii și fotografia mototolită în mână.

— Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre sughițuri. Vlad m-a luat în brațe și a încercat să mă liniștească.

— E normal, Mia. Toți trecem prin asta la un moment dat. Dar poate că au dreptate… Poate că e timpul să ne facem propriile tradiții.

Nu l-am ascultat atunci. Zilele următoare am încercat să-mi sun mama, dar răspundea scurt sau nu răspundea deloc. Tata nici atât. M-am simțit ca un intrus în propria familie.

La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea, Irina, m-a văzut abătută și m-a tras deoparte.

— Ce ai pățit? Parcă nu mai ești tu…

I-am povestit totul și ei. Irina a oftat.

— Știi… și eu am trecut prin asta cu ai mei când m-am mutat cu Andrei. E greu la început, dar apoi îți dai seama că ești liberă. Poate că e timpul să-ți găsești locul tău.

Dar eu nu voiam libertate dacă asta însemna să pierd legătura cu părinții mei.

Au trecut săptămâni fără să vorbim cu adevărat. De Crăciun am primit un mesaj sec: „Sărbători fericite!” Atât. Nicio invitație la masă, niciun telefon.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am stat pe balcon privind luminile orașului și m-am întrebat dacă chiar meritam asta. Dacă dorința mea de a păstra legătura cu trecutul era o dovadă de imaturitate sau doar o nevoie firească de apartenență.

În primăvară, mama m-a sunat brusc.

— Tatăl tău e bolnav. A făcut un preinfarct… Poate vii pe la noi.

Am alergat la spital cu inima cât un purice. L-am găsit pe tata palid, dar zâmbind slab când m-a văzut.

— Ai venit…

Am plâns lângă patul lui ca atunci când eram mică și mă loveam la genunchi.

După externare, am mers împreună acasă la ei. Mama era obosită și îmbătrânită parcă peste noapte.

— Îmi pare rău pentru tot… am spus încet.

Mama m-a luat în brațe fără cuvinte.

A fost nevoie de o boală ca să ne regăsim drumul unul spre celălalt. Dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna: nu mai eram copilul care venea oricând acasă; eram adultul care trebuia să ceară voie înainte să intre.

Acum mă întreb mereu: când devii cu adevărat adult? Când pleci sau când accepți că nu te mai poți întoarce oricând acasă? Voi ce credeți — cât de mult ar trebui să ne desprindem de părinții noștri fără să ne pierdem pe noi?