Cina de Crăciun care ne-a despărțit

— Nu pot să cred că iar ai ars friptura, Ilinca! Ai 34 de ani și nu ești în stare să gătești un curcan ca lumea?
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria mică, cu aburii de la geamuri și mirosul ușor înțepător al curcanului prea rumenit. Era Ajunul Crăciunului și toată lumea era adunată la noi: soțul meu, Vlad, copiii noștri, sora lui Vlad cu familia ei și, desigur, regina serii – mama lui.

M-am uitat la Vlad, sperând să mă apere. Dar el a oftat și s-a uitat în farfurie. Știam că nu va spune nimic. Așa făcea mereu când mama lui ridica tonul. Am simțit cum mi se strânge stomacul de nervi și rușine. Nu era prima dată când Viorica mă făcea de râs în fața tuturor. Anul trecut, tot la masa de Crăciun, m-a certat că am pus prea multă sare în sarmale. Acum, curcanul era motivul.

— Dacă nu te pricepi, de ce nu m-ai lăsat pe mine să-l fac? a continuat ea, ridicând sprâncenele.
— Pentru că am vrut să încerc și eu… am șoptit, dar vocea mi s-a pierdut printre clinchetul tacâmurilor.

Sora lui Vlad, Adina, a încercat să detensioneze atmosfera:
— Hai, mamă, lasă fata în pace! E bun curcanul, chiar dacă e puțin mai crocant.

Dar Viorica nu s-a lăsat:
— Nu e vorba doar de curcan! E vorba că nu știi să ai grijă de familie! Pe vremea mea, femeile știau să gătească și să țină casa!

Am simțit cum îmi dau lacrimile. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon. Aerul rece m-a lovit în față ca o palmă. M-am sprijinit de balustradă și am plâns în tăcere. M-am întrebat: oare chiar sunt o soție și o mamă atât de rea? Oare Vlad regretă că m-a ales?

După câteva minute, Vlad a venit după mine.
— Ilinca… hai înapoi la masă. Nu mai plânge. Știi cum e mama…
— Nu mai pot, Vlad! Mereu mă face de râs! Niciodată nu mă apără nimeni!
— Hai, te rog… E Crăciunul…

Am intrat înapoi în casă cu ochii roșii. Viorica m-a privit cu un zâmbet satisfăcut.
— Vezi? Așa se întâmplă când nu asculți de cei mai bătrâni.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea din Focșani, la mama mea care mă învățase să fiu blândă și răbdătoare. Dar oare nu meritam și eu respect?

A doua zi dimineață, Viorica a venit la mine în bucătărie.
— Să știi că anul viitor tot tu gătești curcanul. Poate până atunci înveți.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine.
— Nu, doamnă Viorica. Anul viitor nu mai gătesc eu curcanul. Nici pentru Crăciun, nici pentru Paște. Dacă vreți să aveți masa perfectă, vă invit să gătiți dumneavoastră sau să mergeți la Adina.

A rămas blocată câteva secunde.
— Cum adică? Tu nu mai gătești?
— Nu mai gătesc pentru cine nu mă respectă. Am încercat ani de zile să vă mulțumesc și niciodată nu a fost destul. De azi înainte, eu gătesc doar pentru familia mea – pentru Vlad și copii.

Vlad a intrat în bucătărie tocmai atunci.
— Ilinca are dreptate, mamă. Poate ar trebui să-i dai o pauză.

Viorica s-a uitat la el ca la un trădător.
— Asta e recunoștința voastră?

Adina a venit și ea:
— Mamă, las-o pe Ilinca în pace! Dacă vrei să gătești tu, fă-o! Dar nu mai face scandal!

În ziua aceea am simțit pentru prima dată că am pus piciorul în prag. Nu a fost ușor. Viorica a plecat supărată și câteva luni nu ne-a mai vorbit. Dar casa noastră a devenit mai liniștită. Vlad a început să mă ajute mai mult cu copiii și chiar a gătit cu mine într-o seară – am râs împreună când am ars cartofii prăjiți.

După Paște, Viorica a venit din nou la noi. Era mai tăcută.
— Ilinca… poate n-am fost cea mai bună soacră. Dar mi-e dor de voi… și de nepoți.

Am zâmbit trist.
— Și mie mi-e dor de liniște, doamnă Viorica.

Nu știu dacă vreodată vom fi o familie perfectă. Dar știu că merit respect și că uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare.

Oare câte femei din România trăiesc același lucru ca mine? De ce trebuie mereu să alegem între liniștea noastră și tradițiile care ne sufocă?