Cina pe care am uitat-o: Povestea unei mame între sacrificiu și uitare

— Maria, vino la masă! strig cu vocea răgușită, încercând să acopăr zgomotul televizorului din camera copiilor. Miroase a supă de cartofi și a pâine prăjită, iar aburii se ridică leneși din oala veche, cu smalțul ciobit. Mă uit la ceas: e deja opt fără un sfert. Îmi simt palmele crăpate de la detergent și frig, dar nu mă plâng. Nu mai am timp pentru mine de ani buni.

— Nu-mi e foame! răspunde Maria, fără să-și ridice ochii din telefon. E adolescentă acum, cu părul strâns într-un coc neglijent și cu privirea mereu absentă. Mă doare indiferența ei mai mult decât orice lipsă din casă.

— Vlad, tu vii? îl întreb pe băiatul cel mic, care se joacă pe covor cu o mașinuță stricată. Se uită la mine cu ochi mari, obosiți.

— Vine tata azi? întreabă el încet.

Înghit în sec. Nu știu ce să-i spun. De când s-a mutat la altă femeie, soțul meu vine rar și doar când are chef. Copiii încă îl așteaptă, iar eu… eu încerc să nu mă gândesc la el. Dar fiecare întrebare a lor e ca o rană care nu se mai închide.

— Nu știu, Vlad. Hai la masă, te rog.

Mă așez la masa mică din bucătărie, cu fața de masă pătată și farfuriile ciobite. Pun supa în castroane și aștept. Maria vine în cele din urmă, trântind telefonul pe masă.

— De ce trebuie să mâncăm mereu același lucru? bombăne ea.

— Pentru că asta avem, îi răspund calm, deși în mine fierbe o revoltă mută. Am muncit toată ziua la fabrica de confecții, am stat peste program ca să pot plăti lumina luna asta. Am alergat după reduceri la supermarket și am numărat fiecare leu. Dar copiii mei nu văd asta. Pentru ei sunt doar mama care nu știe să gătească altceva decât supă de cartofi.

Vlad își înmoaie pâinea în supă și tace. Maria își toarnă apă în pahar și oftează teatral.

— Toți colegii mei au telefoane noi și haine de firmă. Numai eu mă fac de râs cu geaca asta veche!

Îmi mușc buza să nu plâng. Mi-aș dori să-i pot oferi tot ce-și dorește, dar nu pot. Salariul meu abia ajunge pentru strictul necesar. Și totuși, mă simt vinovată.

— Dacă ai vrea cu adevărat, ai putea găsi un job mai bun! îmi aruncă Maria peste masă.

Mă uit la ea și nu recunosc copilul pe care l-am crescut cu atâta dragoste. Unde am greșit? Oare sacrificiile mele chiar nu valorează nimic?

— Maria, nu e atât de simplu… îi spun încet. Am încercat, dar fără studii…

— Mereu ai o scuză! îmi răspunde ea tăios.

Vlad începe să plângă încet, fără zgomot. Îmi întind mâna spre el, dar se retrage speriat.

— Nu mai vreau să stau aici! urlă Maria și iese trântind ușa.

Rămân singură cu Vlad și cu supa care s-a răcit deja. Îl iau în brațe și-l legăn ușor.

— O să fie bine, puiule… îi șoptesc, dar nici eu nu cred ce spun.

Noaptea târziu, după ce îi culc pe amândoi, mă prăbușesc pe canapea și plâng în surdină. Mă gândesc la mama mea, care a crescut singură patru copii într-un sat uitat de lume. Mereu spunea că „o mamă trebuie să fie tare”. Dar cât poți să fii tare până când te frângi?

A doua zi dimineață mă trezesc devreme. Îi pregătesc Mariei sandvișuri pentru școală și îi pun o ciocolată mică în ghiozdan — un lux pentru noi. Când se trezește, nici nu mă privește.

— Să ai grijă la școală, îi spun blând.

— Da… răspunde absent.

După ce pleacă copiii, primesc un telefon de la directoarea fabricii.

— Doamna Ionescu, trebuie să veniți azi mai devreme. Avem nevoie de dumneavoastră la inventar.

Nu pot refuza. Dacă pierd jobul ăsta, suntem pierduți cu toții.

La fabrică e frig și miros de ulei ars. Colegele râd între ele despre vacanțe și bărbați noi. Eu tac și număr cutii cu nasturi.

La prânz primesc un mesaj de la Maria: „Nu mai vin acasă diseară. Dorm la Andreea.”

Îmi cade telefonul din mână. O sun de trei ori — nu răspunde. Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. Oare chiar atât de rău am ajuns? Seara ajung acasă sleită de puteri. Vlad mă așteaptă în pijama, cu ochii roșii de plâns.

— Mi-e dor de tata… spune el încet.

Îl iau în brațe și îi promit că o să fie bine. Dar nu știu dacă mai cred în promisiunile mele.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la Maria — unde e? Ce face? Oare mă urăște? M-am sacrificat pentru ei zi de zi, dar poate că am uitat să fiu prezentă cu adevărat în viața lor…

A doua zi dimineață găsesc un bilet pe masă: „Nu mă mai căuta! Nu mai suport atmosfera asta.”

Îmi tremură mâinile când citesc rândurile scrise cu pixul albastru. M-am temut mereu că o voi pierde pe Maria — dar nu credeam că se va întâmpla atât de repede.

Trec zilele ca prin ceață. Vlad merge la școală trist și tăcut. Eu muncesc mecanic, fără vlagă. Seara stau pe marginea patului lui Vlad și îi citesc povești vechi — aceleași pe care i le citeam Mariei când era mică.

Într-o duminică după-amiază aud cheia răsucindu-se în ușă. Maria intră cu ochii umflați de plâns.

— Mamă… îmi pare rău… spune ea încet.

O iau în brațe fără să spun nimic. Plângem amândouă mult timp, fără cuvinte.

În seara aceea stăm toți trei la masă — eu, Maria și Vlad — și mâncăm supa de cartofi împreună. Nu e o cină perfectă, dar e a noastră.

M-am întrebat mereu: oare copiii mei vor înțelege vreodată cât am luptat pentru ei? Sau sacrificiile unei mame rămân mereu invizibile până când e prea târziu?