Cine are dreptul la numele fiului meu?

— Nu! Nu se poate! Nu-i vei da numele acela!
Vocea soacrei mele, Maria, a răsunat ca o lovitură de ciocan în bucătăria mică, tapetată cu flori decolorate. Țineam în brațe certificatul de naștere proaspăt scos de la Primărie, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul. Soțul meu, Radu, stătea între noi, cu ochii în pământ, incapabil să spună ceva.

— E copilul nostru, mamă, am încercat să spun, dar glasul mi s-a frânt.

Maria s-a apropiat de mine, cu ochii aprinși de furie și mândrie. — Copilul acesta poartă sângele familiei noastre! Numele lui trebuie să fie Ion, ca tatăl lui Radu și ca bunicul lui. Așa a fost mereu la noi! Tu cine ești să schimbi tradiția?

Am simțit cum mă sufoc. În ultimele luni, încă de când am rămas însărcinată, fiecare decizie era o luptă. De la culoarea pătuțului până la ce fel de lapte să-i dau copilului, Maria avea mereu ultimul cuvânt. Dar acum era vorba despre fiul meu. Despre numele lui. Despre identitatea lui.

— Am ales numele David pentru că… pentru că simt că i se potrivește. Pentru că vreau să aibă șansa să fie el însuși, nu doar o umbră a trecutului vostru! am izbucnit, cu lacrimi în ochi.

Radu a ridicat privirea spre mine, dar nu a spus nimic. Îl vedeam cum se zbate între două lumi: între mama lui și mine. Între tradiție și dorința mea de a construi ceva nou.

— Nu poți să faci asta! a continuat Maria. O să râdă satul de noi! O să zică lumea că nu ne respectăm strămoșii!

M-am retras în camera noastră, cu David în brațe. L-am privit cum dormea liniștit, fără să știe ce furtună se abate asupra lui încă din primele zile de viață. Am plâns în tăcere, simțind că nu mai am aer. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu. Dacă nu cumva e prea mult să vreau ca fiul meu să fie altfel.

În zilele care au urmat, casa s-a transformat într-un câmp de bătălie mută. Maria nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Radu venea târziu acasă și evita orice discuție despre nume. Sora lui Radu, Alina, mi-a șoptit într-o seară:

— Știi că și eu am vrut să-mi botez fata altfel? Dar n-am avut curaj… Mama ne ține pe toți sub papuc.

Am simțit un val de solidaritate și furie. De ce trebuie să trăim așa? De ce trebuie ca fiecare generație să repete aceleași greșeli?

Într-o noapte, după ce David s-a trezit plângând, m-am uitat la el și am simțit că nu mai pot ceda. Am coborât în bucătărie unde Maria stătea la masă, cu o cană de ceai în față.

— Vreau să vorbim, i-am spus cu voce tremurată.

— Nu mai e nimic de spus, a răspuns ea rece.

— Ba da! E fiul meu! Și nu o să-l las să crească fără dreptul la propriul nume! Dacă nu puteți accepta asta… atunci poate că nu mai avem ce căuta aici.

Maria s-a uitat la mine lung, pentru prima dată fără furie, ci cu o tristețe adâncă.

— Tu nu înțelegi… Eu am pierdut tot ce aveam când am venit aici. Numele e tot ce ne-a rămas din familie…

Am simțit pentru prima dată compasiune pentru ea. Dar nu puteam renunța.

— Poate că tocmai de aceea trebuie să-l lăsăm pe David să-și găsească propriul drum.

A doua zi dimineață, Radu m-a găsit făcând bagajele.

— Nu pot să trăiesc așa, i-am spus printre lacrimi. Ori suntem o familie și decidem împreună, ori plec cu David.

A stat mult timp pe gânduri. În cele din urmă, m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Îmi pare rău că te-am lăsat singură în lupta asta… David va purta numele pe care îl alegem noi.

Au urmat luni grele. Maria nu ne-a vorbit aproape deloc. Satul a început să bârfească: „Uite-o pe aia care n-a respectat tradiția!” Dar încet-încet am început să respir din nou. Am găsit puterea să mă ridic și să-mi apăr copilul.

Astăzi, când îl privesc pe David alergând prin curte, mă întreb: oare câte mame au trecut prin asta? Oare câte femei au fost nevoite să-și sacrifice visele pentru liniștea altora? Și dacă nu ne apărăm noi copiii și dreptul lor la identitate, cine o va face?