Cine sunt eu când adevărul doare?

— Nu ești fiul meu! vocea tatălui meu, Ion, a răsunat ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi și mileuri îngălbenite. Am simțit cum mi se taie respirația, cum tot ce știam despre mine se destramă în fața ochilor. Mama, Elena, stătea în colțul camerei, cu mâinile strânse la piept și ochii plini de lacrimi. Nu spunea nimic, dar privirea ei spunea totul.

Totul a început într-o seară de aprilie, când am găsit din greșeală o scrisoare veche, ascunsă între cărțile din biblioteca bunicului. Era adresată mamei mele și semnată de un anume „Mihai”. Curiozitatea m-a împins să citesc rândurile tremurate: „Nu pot trăi cu gândul că Filip nu va ști niciodată cine îi este tată adevărat…” Am simțit cum sângele îmi îngheață. Am confruntat-o pe mama, iar ea a început să plângă în hohote. Tata a intrat în cameră exact când îi ceream explicații.

— Ce tot vorbești acolo? a întrebat el, cu vocea groasă.

— Cine e Mihai? am întrebat eu, tremurând.

Mama s-a uitat la tata, apoi la mine. Apoi a izbucnit:

— Filip… eu… Mihai a fost prima mea dragoste. Te-am crescut împreună cu Ion, dar el nu ți-e tată biologic.

Tata s-a ridicat brusc de pe scaun și a trântit pumnul în masă:

— De ce acum? De ce după atâția ani?

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Toate amintirile copilăriei – excursiile la munte cu tata, serile când mă ajuta la teme, certurile noastre banale – toate păreau brusc false, ca o piesă de teatru prost jucată. Am ieșit din casă fără să spun nimic. Aerul rece al serii m-a izbit în față, dar nu m-a trezit din coșmar.

Zilele următoare au fost un haos. Tata nu-mi vorbea deloc. Mama încerca să mă sune, dar nu răspundeam. M-am refugiat la prietenul meu cel mai bun, Radu. I-am povestit totul, iar el m-a ascultat fără să mă judece.

— Frate, sângele nu face totul. Ion te-a crescut ca pe fiul lui. Poate că ar trebui să-i dai o șansă să-ți explice…

Dar cum să-i dau o șansă când simțeam că totul e o minciună? M-am gândit să-l caut pe Mihai. Am găsit o adresă veche pe scrisoare și m-am dus acolo într-o după-amiază ploioasă. O femeie în vârstă mi-a deschis ușa.

— Mihai? Nu mai locuiește aici de ani buni… S-a mutat la București.

Am plecat dezamăgit, dar și mai confuz. Cine eram eu? Fiul cui eram? Ce rost mai avea tot ce făcusem până atunci?

După o săptămână de tăcere, tata m-a sunat:

— Hai acasă, Filip. Trebuie să vorbim.

Am intrat în sufragerie cu inima strânsă. Tata stătea la masă, cu o sticlă de țuică în față. Mama era lângă el, cu ochii roșii de plâns.

— Știu că te-am rănit, a spus tata încet. Dar te-am iubit ca pe propriul meu copil. Poate chiar mai mult decât dacă ai fi fost sângele meu.

Mama a început să plângă din nou:

— Îmi pare rău că nu ți-am spus mai devreme… Mi-a fost frică să nu te pierd.

Am izbucnit:

— Dar m-ați pierdut oricum! Nu mai știu cine sunt!

Tata s-a ridicat și m-a îmbrățișat strâns:

— Ești fiul meu, Filip. Indiferent ce spune hârtia sau sângele.

Am plâns împreună toți trei pentru prima dată după mulți ani. A fost o durere care ne-a unit și ne-a despărțit în același timp.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-l iert pe tata pentru tăcerea lui și pe mama pentru minciuna ei. Încerc să mă iert pe mine pentru furia și confuzia mea. Nu l-am găsit încă pe Mihai și poate nici nu vreau. Poate că identitatea mea nu stă într-un nume sau într-o legătură de sânge, ci în oamenii care m-au iubit și m-au crescut.

Mă întreb adesea: Cine sunt eu când adevărul doare? Pot să iert cu adevărat? Sau rămân mereu prizonierul unui trecut care nu-mi aparține?