Cum am supraviețuit aniversării soțului meu: între rugăciune, familie și adevăruri nespuse

— Nu mai pot, Doru! Nu mai pot să fac pe plac tuturor! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să ascund lacrimile printre aburii de la supa fierbinte. Era ora 13:00, iar masa de aniversare abia începuse. Pe fața lui Doru s-a așternut o umbră de dezamăgire, iar mama lui, doamna Viorica, a oftat teatral, făcându-mă să mă simt și mai mică.

Totul trebuia să fie simplu: un prânz cu familia apropiată, tortul preferat al lui Doru și câteva ore de liniște. Dar liniștea nu există la noi în familie. De când ne-am mutat în apartamentul mic din Militari, fiecare aniversare e un test de răbdare. Mama lui Doru nu ratează nicio ocazie să-mi critice mâncarea — „La noi la Bacău se făcea altfel ciorba asta!” — iar sora lui, Mirela, vine mereu cu povești despre cât de bine îi merge ei în Germania și cât de greu îi e să stea printre „români rămași în urmă”.

În dimineața aceea m-am trezit cu inima strânsă. Am început să gătesc la 7:00, cu gândul că poate anul acesta va fi altfel. Poate vor aprecia efortul meu. Poate nu se vor certa din nou pe moștenirea casei bătrânești sau pe cine a ajutat-o mai mult pe mama când a fost bolnavă. Dar speranța mea s-a spulberat repede.

— De ce ai pus atâta sare? a întrebat Mirela, ridicând sprânceana.
— Așa îi place lui Doru, am răspuns încercând să zâmbesc.
— Lui Doru îi place orice, numai să nu gătească el! a râs Viorica, iar ceilalți au început să chicotească.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să fug în dormitor și să mă ascund sub plapumă. Dar nu puteam. Era ziua lui Doru și trebuia să fiu gazda perfectă. Așa mi-am spus mereu: „Fii puternică, Irina! Nu lăsa nimic să te doboare.”

Dar anul acesta nu mai puteam. Eram obosită de atâtea compromisuri, de atâta efort nevăzut. De fiecare dată când încercam să spun ce simt, eram acuzată că sunt prea sensibilă sau că „nu știu să țin o familie unită”.

Când a venit momentul tortului, fiica mea, Ana, m-a tras deoparte.
— Mamă, nu-i lăsa să te rănească. Nu meriți asta.
Am privit-o surprinsă. Ana are doar 16 ani, dar uneori pare mai matură decât mine.
— Nu pot să stric ziua tatălui tău…
— Dar ei o strică pe a ta! mi-a șoptit ea.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. M-am retras în bucătărie sub pretextul că trebuie să spăl vasele. M-am sprijinit de chiuvetă și am început să plâng în tăcere. Nu știu cât am stat acolo, dar la un moment dat am început să mă rog. Nu eram o persoană foarte religioasă, dar în momentele grele mereu am simțit nevoia să vorbesc cu Dumnezeu.

„Doamne, dă-mi putere! Ajută-mă să nu cedez acum!”

Nu știu dacă rugăciunea mea a ajuns undeva sau dacă doar faptul că am spus-o m-a ajutat să mă liniștesc. Dar când am ieșit din bucătărie, Ana era acolo și m-a luat în brațe.
— Hai cu mine!
M-a tras de mână în sufragerie.
— Tată, vreau să spun ceva! a ridicat ea vocea peste rumoarea generală.
Toți au tăcut surprinși.
— Mama face totul pentru noi și pentru tine. Poate ar trebui să-i mulțumim azi, nu doar să-i găsim greșeli!

A fost o liniște apăsătoare. Doru s-a ridicat și a venit lângă mine.
— Are dreptate Ana… Irina, îți mulțumesc pentru tot ce faci. Știu că nu-ți e ușor cu noi toți.

Viorica a pufnit nemulțumită, dar Mirela a dat din cap aprobator.
— Da, Irina… scuză-mă dacă am fost prea critică. Știi cum e la noi în familie…

Nu-mi venea să cred. Pentru prima dată după mulți ani, cineva m-a apărat. Cineva a văzut cât mă doare totul.

Seara s-a terminat altfel decât mă așteptam. Am stat cu Ana pe balcon și am privit luminile orașului.
— Mamă, ai fost curajoasă azi.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Nu știu dacă am fost curajoasă sau doar la capătul puterilor…

Acum mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare chiar trebuie să ducem totul singure sau e în regulă să cerem ajutor? Poate că uneori trebuie doar să avem curajul să spunem ce simțim… Ce credeți voi?