Cuvinte care dor: Cum am învățat împreună cu fiul meu ce înseamnă empatia

— Vlad, vino puțin la mine! vocea mea a răsunat mai aspru decât mi-aș fi dorit, dar nu mă puteam abține. Tocmai primisem un mesaj de la doamna învățătoare: „Bună seara, doamna Popescu. Astăzi Vlad a făcut un comentariu urât despre aspectul Mariei. Vă rog să discutați cu el.”

Vlad a intrat în sufragerie cu capul plecat, jucându-se nervos cu șnurul de la hanorac. Avea doar zece ani, dar privirea lui tristă m-a făcut să simt că port pe umeri toată greutatea lumii.

— Ce s-a întâmplat la școală? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.

— Nimic… adică… am zis ceva de Maria, dar nu a fost mare lucru, a murmurat el, evitându-mi privirea.

— Vlad, știi că nu pot lăsa lucrurile așa. Ce ai spus?

A tăcut câteva secunde, apoi a izbucnit:

— I-am zis că are dinții strâmbi și că arată ca un iepure! Toți au râs… Nu credeam că o să plângă!

Mi-am simțit inima strânsă. Îmi venea să-l cert, să-i spun cât de greșit a fost, dar m-am oprit. Mi-am amintit cum, în copilărie, am fost și eu rănită de cuvintele altora și cât de mult m-a durut.

— Vlad, știi cum te-ai simțit când colegii au râs de tine anul trecut pentru că ai purtat ochelari noi?

A dat din cap încet.

— Ți-a plăcut?

— Nu… a șoptit el.

— Atunci de ce ai făcut-o tu?

A ridicat din umeri, ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Nu știu… Voiam doar să fiu amuzant…

M-am apropiat de el și l-am luat în brațe. Am simțit cum tremură ușor.

— Vlad, uneori vrem să fim acceptați și spunem lucruri fără să ne gândim cât rău pot face. Dar cuvintele dor. Uneori chiar mai mult decât o lovitură.

Am stat așa câteva minute, în liniște. Apoi i-am propus ceva:

— Hai să scriem împreună o scrisoare pentru Maria. Să-i explici ce ai simțit și să-ți ceri scuze sincer.

A oftat adânc, dar a acceptat. Ne-am așezat la masă și l-am lăsat pe el să scrie. Primele rânduri au fost stângace: „Îmi pare rău că am spus că ai dinții strâmbi…”

L-am întrebat:

— Cum crezi că s-a simțit Maria când ai spus asta?

A stat pe gânduri.

— Cred că s-a simțit urât… poate rușinată… poate ca mine atunci cu ochelarii…

— Scrie-i asta. Sinceritatea contează.

A continuat: „Știu cum e să râdă alții de tine și îmi pare rău că am făcut-o și eu.”

Când a terminat, am citit împreună scrisoarea. Nu era perfectă gramatical, dar era sinceră. L-am întrebat dacă vrea să i-o dea personal sau să o lase pe banca Mariei. A ales să i-o dea direct.

A doua zi dimineață, Vlad era vizibil emoționat. Pe drum spre școală, mi-a spus:

— Mami, dacă nu mă iartă?

L-am strâns de mână.

— Important e că ți-ai recunoscut greșeala și ai încercat să repari. Nu putem controla reacția celuilalt, dar putem controla ce facem noi.

Seara, când s-a întors acasă, avea un zâmbet timid pe buze.

— Maria mi-a spus că îi pare bine că mi-am cerut scuze. Și… azi am stat împreună la masă la prânz.

Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe inimă. Dar povestea nu s-a terminat aici. În zilele următoare, am observat că Vlad era mai atent la ce spune și chiar i-a luat apărarea unui coleg când altcineva făcea glume pe seama lui.

Totuși, nu toți părinții au reacționat la fel ca mine. La ședința cu părinții, mama Mariei a povestit incidentul și a spus cât de mult a contat scuzele lui Vlad. Un alt părinte însă a izbucnit:

— Copiii sunt copii! Așa au fost mereu! Ce atâta dramă?

Am simțit cum mă înroșesc la față. Am vrut să spun ceva, dar m-am abținut. După ședință, mama Mariei mi-a mulțumit pentru felul în care am gestionat situația.

În acea seară, stând singură în bucătărie cu o cană de ceai în mână, m-am întrebat: Oare câți dintre noi ne dăm seama cât rău pot face cuvintele noastre? Și câți alegem să ne învățăm copiii empatia înainte de orice altceva?

Poate că nu există rețete perfecte pentru a crește copii buni, dar știu sigur că fiecare moment în care alegem blândețea în locul pedepsei contează. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că empatia se poate învăța sau e ceva ce ține doar de firea fiecăruia?