Cuvintele tatălui meu au prins sens prea târziu: „Tată, de ce nu te-am ascultat?”

— Nu vreau să mai aud, tată! Nu e viața ta, e a mea! am strigat, trântind ușa de la camera mea, cu ochii în lacrimi și inima bubuindu-mi în piept. Era o seară de iarnă, iar lumina rece a becului din hol se strecura pe sub ușă, ca o umbră a certurilor noastre. Tata rămăsese în bucătărie, cu mâinile sprijinite pe masă, privind în gol. Îl auzeam oftând, dar nu mai voiam să-l ascult. Aveam 19 ani și credeam că știu totul.

Apartamentul nostru din cartierul Titan era nou, cu pereți albi și miros de vopsea proaspătă. Pentru mine și fratele meu mai mic, Vlad, era un palat față de vechiul cămin studențesc unde locuiserăm cu toții până atunci. Mama încerca să ne facă viața frumoasă, dar eu simțeam mereu că nu mă potrivesc acolo. Copiii din blocurile vechi râdeau de noi, ne strigau „bogații din blocul nou”, deși tata lucra două schimburi la fabrică și mama făcea naveta zilnic la școală ca învățătoare.

— Nu-i băga în seamă, Irina, îmi spunea tata. Oamenii vorbesc oricum. Tu să-ți vezi de carte.

Dar eu voiam să fiu acceptată. Să am prieteni, să ies la suc cu fetele din liceu, să port blugi rupți și adidași scumpi. Tata nu înțelegea. Pentru el, totul era despre muncă, disciplină și economii.

— O să-ți pară rău cândva că nu m-ai ascultat, mi-a spus într-o seară, când l-am rugat să-mi dea bani pentru o pereche de pantofi la modă.

— N-o să-mi pară rău niciodată! i-am răspuns cu încăpățânare.

Anii au trecut repede. Am intrat la facultate la București și am plecat din apartamentul nostru luminos. Dormitorul mic din cămin era sufocant, dar libertatea mă îmbăta. Am început să lipsesc de la cursuri pentru petreceri, să cheltui banii trimiși de acasă pe haine și ieșiri. Tata mă suna în fiecare duminică.

— Irina, ai grijă de tine. Nu uita pentru ce ești acolo.

— Da, tată… răspundeam absentă, deja gândindu-mă la următoarea ieșire cu Andreea și Mihaela.

Într-o zi, am primit un telefon de la mama. Tata făcuse un preinfarct la serviciu. Am alergat acasă cu primul tren. L-am găsit pe patul din sufragerie, palid și slăbit.

— Nu trebuia să vii… murmura el.

— Cum să nu vin? Ești tata!

— Să nu uiți niciodată cine ești și de unde vii, Irina. Să nu te pierzi pe drum…

Am plâns atunci ca un copil mic. Dar după ce s-a făcut bine, am uitat iar de sfaturile lui. Am început o relație cu un băiat dintr-o familie „bună”, Radu. Tata nu-l plăcea.

— E arogant și nu te respectă, mi-a spus direct.

— Ești depășit! Nu mai suntem în anii ’80!

Radu m-a făcut să mă simt specială la început. Dar curând au apărut certurile, gelozia lui bolnavă, interdicțiile. Tata vedea totul și încerca să mă avertizeze.

— Dacă nu te respectă acum, n-o va face niciodată.

— Nu știi tu cum e dragostea!

Într-o noapte, după o ceartă violentă cu Radu care m-a lăsat plângând pe trotuar în fața blocului lui, am sunat-o pe mama.

— Vreau acasă…

Tata m-a așteptat la gară fără să spună nimic. Mi-a întins doar mâna și mi-a luat bagajul greu. În mașină a tăcut tot drumul.

— Tată… ai avut dreptate…

A oftat adânc și mi-a spus:

— Nu contează cine are dreptate. Contează să fii bine.

Am încercat să-mi refac viața. Am terminat facultatea cu greu și m-am angajat ca profesoară suplinitoare într-un sat de lângă București. Salariul era mic, naveta grea. În fiecare dimineață mă trezeam la 5 ca să prind microbuzul. Într-o zi am găsit pe catedră o scrisoare de la una dintre eleve:

„Doamna Irina, vă mulțumesc că mă ascultați mereu când am nevoie.”

Atunci am simțit pentru prima dată că poate tata avea dreptate: contează ce lași în urma ta, nu ce porți sau unde locuiești.

Acum stau în apartamentul nostru vechi cu Vlad și părinții mei bătrâni. Tata a ieșit la pensie și citește ziarul pe balconul micuț plin cu mușcate.

Uneori îl privesc pe furiș și mă întreb: dacă l-aș fi ascultat mai devreme, aș fi suferit mai puțin? Sau poate tocmai greșelile m-au făcut cine sunt azi?

Ce credeți voi? E nevoie să ne lovim singuri cu capul de prag ca să învățăm? Sau ar trebui să avem mai multă încredere în cei care ne iubesc?