Dacă aș fi știut ce fel de noră am, aș fi privit-o altfel de la început

— Nu pot să cred că ai avut curajul să-mi spui asta în față, Naomi! am izbucnit eu, cu vocea tremurândă de furie și neputință. Era deja trecut de ora zece seara, iar în sufrageria noastră mică din Ploiești plutea o tensiune pe care nu o mai simțisem niciodată.

Naomi stătea pe marginea canapelei, cu spatele drept și privirea rece. Nici măcar nu clipea. Fiul meu, Vlad, se uita când la mine, când la ea, ca un copil prins între doi părinți divorțați.

— Nu e vorba de curaj, doamnă Maria, ci de dreptate. Și cred că a venit momentul să fim sinceri unii cu alții, a spus ea calm, dar cu o tăiș în glas care m-a făcut să mă simt mică și neputincioasă.

Nu știu când s-a schimbat totul între noi. Poate că niciodată nu am acceptat-o cu adevărat pe Naomi. Era prea sigură pe ea, prea citită, prea… altfel decât mi-aș fi dorit pentru Vlad. Dar el o iubea și asta ar fi trebuit să fie suficient.

Totul a început cu o propunere aparent banală: să facem schimb de case. Eu și soțul meu, Doru, locuiam într-un apartament vechi, la parter, iar ei aveau un apartament nou, la etajul opt, cu lift modern și vedere spre parc. Naomi a venit cu ideea: „E mai bine pentru dumneavoastră să aveți lift și să nu urcați scări. Noi suntem tineri, nu ne deranjează.”

La început am fost recunoscătoare. Dar după câteva luni, am început să simt că nu mai sunt acasă. Vecinii erau reci, totul mirosea a nou și străin. Doru se plângea mereu că nu găsește nimic prin dulapuri. Iar Vlad… Vlad era tot mai distant.

Într-o după-amiază ploioasă de noiembrie, am auzit-o pe Naomi vorbind la telefon cu mama ei:

— Nu mai pot cu soacra asta! Parcă tot timpul caută ceva să-mi reproșeze. Dacă nu era pentru Vlad, nici nu mă uitam la ea!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am intrat în bucătărie ca să par că nu am auzit nimic, dar Naomi m-a privit direct în ochi.

— Știți ce? Poate ar trebui să discutăm deschis despre ce ne deranjează una la alta.

Așa am ajuns în acea seară fatidică din sufragerie.

— Vreți sinceritate? i-am spus. M-am simțit mereu inferioară lângă tine. Parcă orice fac e greșit. Și nu-mi place cum îl schimbi pe Vlad.

Naomi a zâmbit amar:

— Nu eu îl schimb pe Vlad. El s-a schimbat pentru că vrea altceva de la viață. Poate ar trebui să-l lăsați să fie adult.

Doru a încercat să intervină:

— Haideți să nu ne certăm… Suntem familie!

Dar nimeni nu-l asculta.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine în bucătărie:

— Mamă, trebuie să accepți că viața merge înainte. Poate că schimbul ăsta de case a fost o greșeală…

Am simțit că mi se rupe sufletul. Pentru prima dată, fiul meu nu mai era băiatul meu mic. Era bărbatul altei femei.

Au urmat săptămâni de tăceri apăsătoare și priviri aruncate pe furiș. Doru s-a retras în camera lui cu radioul vechi și ziarele prăfuite. Eu am început să gătesc compulsiv — poate dacă le făceam plăcinta preferată, totul s-ar fi reparat.

Într-o seară, Naomi m-a găsit plângând în baie.

— Doamnă Maria… nu vreau să vă rănesc. Dar nici eu nu mai pot trăi așa. Poate ar trebui să ne mutăm fiecare la casa lui.

Am simțit că pierd tot ce am construit o viață întreagă. Dar poate avea dreptate.

În ziua mutării înapoi, Vlad m-a îmbrățișat strâns:

— Mamă… te iubesc. Dar trebuie să mă lași să fiu fericit.

L-am privit cum pleacă împreună cu Naomi și mi-am dat seama că nu ea era vipera din povestea mea — ci propriile mele frici și orgolii.

Acum stau singură în bucătăria veche și mă întreb: oare câte familii se destramă din cauza unor neînțelegeri mici care cresc până devin ziduri? Dacă aș fi știut cine e cu adevărat Naomi, aș fi putut fi o mamă mai bună pentru Vlad? Sau poate niciodată nu e prea târziu să încercăm din nou?