„Dacă nu poți face ordine, pleacă!” – Povestea unei femei care a uitat să trăiască pentru ea

„Dacă nu poți face ordine, pleacă!” – cuvintele lui Doru au răsunat ca un ecou în mintea mea, chiar și după ce ușa s-a trântit în urma lui. M-am ridicat din pat cu greu, simțind cearșaful cald lipit de piele ca o ultimă urmă de confort. Am privit camera: totul era la locul lui, poate prea la locul lui. Perdelele trase perfect, pernele aranjate geometric, niciun fir de praf pe noptieră. Și totuși, pentru Doru, niciodată nu era suficient.

Am pășit încet pe hol, încercând să nu fac zgomot, de parcă aș fi putut deranja ordinea impusă. În bucătărie, mirosul de cafea rămasă de dimineață mă izbi în nări. Pe masa din sticlă, un bilet scris cu litere mari: „Nu uita să ștergi blatul și să speli vasele. Seara vin părinții mei.” Am oftat adânc. De fiecare dată când veneau socrii, Doru devenea și mai obsedat de curățenie. „Ce vor zice dacă văd o pată pe oglindă? Ce vor crede dacă găsesc firimituri pe podea?”

M-am așezat la masă cu o cană de ceai și am privit pe geam. Afară, copiii vecinilor alergau prin ploaie, râzând cu gura până la urechi. M-am întrebat când am râs ultima dată așa, fără griji. Poate înainte să-l cunosc pe Doru, poate înainte să devin „soția perfectă”.

Telefonul a vibrat brusc. Era mama mea. „Camelia, ai grijă de tine, draga mea. Nu te mai consuma atât pentru fiecare lucru mic.” Am zâmbit amar. Mama nu știa cât de greu e să trăiești cu cineva care vede dezordinea acolo unde nu există.

Am început să fac ordine mecanic: am șters blatul, am spălat vasele, am lustruit chiuveta până a strălucit. În timp ce frecam cu buretele, mi-au venit în minte certurile din ultimele luni. „Nu ești în stare să ții casa asta curată! Dacă nu poți face asta, mai bine pleci!” Doru ridica mereu vocea când găsea un lucru nelalocul lui. Îmi aminteam cum, la început, era atent și blând. Îmi aducea flori și mă lăsa să dorm până târziu duminica. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. A început să controleze fiecare detaliu: cum aranjez hainele în dulap, cum pun farfuriile în rafturi, cum spăl podeaua.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Vecina de la etajul trei, doamna Lidia, m-a văzut și mi-a făcut cu mâna. A doua zi mi-a adus o prăjitură și mi-a spus: „Draga mea, nu lăsa pe nimeni să-ți spună că nu ești destul.” Am simțit atunci o căldură ciudată în piept – cineva mă vedea cu adevărat.

Seara a venit repede. Am pregătit masa pentru părinții lui Doru: fața de masă apretată, tacâmurile aliniate perfect, farfuriile fără nicio pată. Când au intrat pe ușă, soacra mea a inspectat totul cu privirea critică pe care o cunoșteam prea bine.

– Camelia, ai uitat să pui șervețelele decorative! a spus ea pe un ton tăios.

Doru s-a uitat la mine dezamăgit.

– Ți-am spus să fii atentă la detalii!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Am tăcut și mi-am mușcat buzele până la sânge.

După ce au plecat părinții lui Doru, el a început iar:

– Nu pot să cred că nici măcar acum nu ai reușit să faci totul perfect! Ce e așa greu?

– Doru, fac tot ce pot…

– Nu e destul! Dacă nu poți face ordine și curățenie ca lumea, mai bine pleacă!

Am simțit atunci că ceva s-a rupt în mine. Am mers în dormitor și am stat pe marginea patului mult timp. M-am uitat la valiza din dulap și m-am întrebat dacă chiar aș putea pleca. Unde m-aș duce? La mama? La Lidia? Sau poate undeva unde nimeni nu mă cunoaște?

A doua zi dimineață m-am trezit devreme. Am făcut cafeaua și am privit din nou copiii jucându-se afară. Deodată am simțit o dorință puternică de libertate. Am luat valiza și am început să pun câteva haine în ea. Inima îmi bătea nebunește.

Când Doru a venit acasă și m-a văzut cu valiza lângă ușă, a rămas blocat.

– Ce faci?

– Plec.

– Unde crezi că te duci?

– Undeva unde pot respira fără să-mi fie frică de o pată pe masă sau de un fir de praf.

A tăcut preț de câteva secunde.

– Nu poți pleca! Avem o casă frumoasă, avem tot ce ne trebuie!

– Avem doar aparențe, Doru. Eu nu mai pot trăi doar pentru ordine și curățenie.

Am ieșit pe ușă tremurând, dar cu un sentiment ciudat de ușurare. Pe scări m-am întâlnit cu doamna Lidia care mi-a zâmbit cald.

– Ești bine?

– Pentru prima dată după mult timp… cred că da.

Acum stau la mama câteva zile și încerc să-mi adun gândurile. Încerc să-mi dau seama cine sunt eu fără presiunea perfecțiunii impuse de altcineva.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Oare câte dintre noi uităm să trăim pentru noi în goana după aprobarea celorlalți? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?