„Dacă nu poți ține ordine, fă-ți bagajele” – Povestea unei familii distruse de obsesia pentru perfecțiune

— Irina, iar ai lăsat firimituri pe masă! Ai idee cât mă deranjează asta? Dacă nu poți ține ordine, fă-ți bagajele!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică din cartierul Titan, tăind liniștea serii ca un cuțit. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătând nebunește. Nu era prima dată când auzeam amenințarea asta, dar de fiecare dată mă lovea la fel de tare. M-am uitat la el, la chipul lui încruntat, la ochii care nu mai aveau nimic din blândețea de altădată.

Mi-am dorit mereu o familie normală. Să râdem împreună, să ne certăm pe prostii și să ne împăcăm repede. Dar cu Radu totul era altfel. La început, am crezut că e doar ordonat. Îmi plăcea cum își aranja hainele pe umerașe, cum mirosea mereu a săpun proaspăt. Dar, încet-încet, ordinea lui a devenit o obsesie care ne-a sufocat pe toți.

— Nu e mare lucru, Radu… doar niște firimituri. Le șterg imediat, am zis încercând să-mi păstrez calmul.

— Nu înțelegi! Nu e vorba doar de firimituri! E vorba că nu respecți regulile casei! Ai impresia că eu fac totul degeaba?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Fetița noastră, Mara, stătea ascunsă după ușa camerei ei. Știam că ascultă totul. De fiecare dată când ridica vocea, Mara se retrăgea în lumea ei, cu păpușile și desenele ei colorate.

Când ne-am căsătorit, eram plină de speranță. Radu era atent, mă făcea să râd, îmi aducea flori fără motiv. Dar după ce ne-am mutat împreună, lucrurile au început să se schimbe. La început au fost glume: „Ești cam dezordonată, Irina!” Apoi au apărut listele cu reguli lipite pe frigider: „Nu lăsa vase nespălate!”, „Nu intra încălțată!”, „Nu pune hainele ude pe calorifer!”

Am încercat să mă adaptez. M-am trezit spălând podeaua la miezul nopții doar ca să nu-l supăr. Îmi verificam de zece ori dacă am stins lumina la baie sau dacă am pus la loc telecomanda. Dar oricât m-am străduit, niciodată nu era suficient.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am încercat să vorbesc cu el.

— Radu, crezi că nu vezi cât mă străduiesc? Nu pot să trăiesc mereu cu frica asta…

— Frica? Ce frică? Dacă ai face lucrurile cum trebuie, n-ai avea de ce să te temi!

M-am simțit mică și neînsemnată. Am început să cred că problema e la mine. Poate chiar eram dezordonată. Poate nu meritam liniștea pe care mi-o doream.

Mama mea, Elena, mă suna des și mă întreba dacă sunt bine.

— Irina, fata mea, te aud mereu obosită… Ce se întâmplă?

— Nimic, mamă… doar mult de muncă.

Nu puteam să-i spun adevărul. Mi-era rușine. Cum să-i spun că nu mai știu cine sunt? Că nu mai râd niciodată cu poftă? Că Mara începe să se teamă de propriul tată?

Într-o duminică dimineață, când Mara a vărsat laptele pe covorul din sufragerie, Radu a țipat atât de tare încât vecina de jos a bătut în țeavă. Mara a început să plângă în hohote și s-a ascuns sub masă.

— Ești la fel ca maică-ta! Niciuna nu sunteți în stare să țineți casa curată!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Am luat-o pe Mara în brațe și am ieșit afară fără să spun nimic. Am mers în parc și am stat pe bancă ore întregi. Mara nu zicea nimic, doar se uita la mine cu ochii ei mari și triști.

— Mami, tati nu ne mai iubește?

Mi-au dat lacrimile. Cum îi explici unui copil că iubirea poate fi sufocată de reguli și obsesii?

Am început să mă gândesc serios la divorț. Dar îmi era frică. Ce va zice lumea? Ce va spune mama? Cum va fi Mara fără tată? Dar cum va fi cu un tată care o face să plângă?

Într-o seară, după încă o ceartă pentru un prosop lăsat pe pat, am adunat curajul să-i spun:

— Radu, nu mai pot trăi așa. Nu mai pot trăi cu frica de a greși mereu. Nu vreau ca Mara să crească într-o casă unde dragostea e condiționată de perfecțiune.

A tăcut mult timp. Apoi a zis:

— Dacă asta vrei… fă-ți bagajele.

Am plecat la mama cu Mara în acea noapte. Am plâns amândouă până dimineața. Mama m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Mai bine singură decât nefericită.

Au trecut luni până am reușit să respir din nou fără teamă. Mara a început să zâmbească iar. Eu am început să mă regăsesc puțin câte puțin.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut face ceva diferit. Dacă dragostea poate supraviețui acolo unde perfecțiunea devine mai importantă decât oamenii? Sau poate că uneori trebuie doar să ai curajul să spui „ajunge”? Ce credeți voi?