Darul de nuntă: Povara dintre generații

— Mamă, nu vreau să te supăr, dar… chiar atât ai considerat că merităm?
Vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și resturile de prăjituri de la nuntă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima bătea ca un clopot spart. Nu-mi venea să cred că, la doar două zile după ce am dansat împreună valsul mirilor, ajunsesem aici.

— Ioana, am plătit totul… rochia, sala, muzica, fotograful. Am vrut să fie totul perfect pentru tine. Ce mai contează suma din plic?

Ea a oftat adânc și a privit pe geam, evitându-mi ochii. — Toți prietenii noștri au primit sume mari de la părinți. Noi… ne-am simțit prost când am văzut ce au dat ai tăi.

M-am simțit mică, umilită, ca și cum toată dragostea mea fusese redusă la niște bancnote. M-am ridicat încet și am început să strâng masa, încercând să-mi ascund lacrimile.

— Ioana, tu știi cât am muncit pentru nunta asta? Tatăl tău a făcut ore suplimentare luni de zile. Eu am renunțat la concediu ca să putem acoperi toate cheltuielile. Nu ne-a rămas nimic pentru noi.

— Nu e vorba doar de bani, mamă. E vorba de gest. Toată lumea se uită la darul părinților. Știi cum e la noi în sat…

Asta era problema: satul, gura lumii, comparațiile nesfârșite. În loc să ne bucurăm de fericirea lor, eram judecați după cât am pus în plic. Îmi venea să țip, să-i spun că nu are dreptate, dar m-am abținut. Am simțit cum între noi se ridică un zid invizibil.

Seara aceea a fost începutul unei tăceri apăsătoare. Ioana nu m-a mai sunat zile întregi. Când am încercat să-i scriu un mesaj, mi-a răspuns sec: „Sunt ocupată.” Soțul meu, Gheorghe, încerca să mă liniștească.

— Las-o, Marioara. O să-i treacă. Tineretul din ziua de azi nu mai știe ce-i sacrificiul.

Dar eu nu puteam dormi nopțile. Mă întrebam unde am greșit. Oare chiar am fost zgârcită? Oare nu i-am arătat destul cât o iubesc?

Într-o duminică, la biserică, m-a tras deoparte tanti Veta:

— Marioaro, am auzit că fata ta s-a supărat pe voi din cauza darului. Ce lume trăim! Pe vremea noastră, părinții abia aveau cu ce să ne îmbrace la nuntă…

M-am simțit și mai vinovată. Poate că generația noastră nu știe să spună „te iubesc” altfel decât prin fapte. Poate că Ioana are nevoie de altceva de la mine.

Am decis să merg la ea acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. A deschis ea, cu ochii umflați de plâns.

— Mamă… nu vreau să ne certăm.

Am intrat și am stat pe canapea una lângă alta, ca două străine care nu știu cum să înceapă o conversație.

— Ioana, spune-mi ce simți cu adevărat.

A izbucnit în plâns:

— M-am simțit nevăzută… Toată lumea vorbea despre cât au dat părinții celorlalți. Am vrut să fiu și eu mândră de voi.

Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Mândria nu vine din bani, fata mea. Vine din dragoste și sacrificiu. Dacă nu vezi asta acum, poate vei vedea când vei avea și tu copii.

Am stat mult timp așa, în liniște. Poate că nu i-am dat cel mai mare dar de nuntă, dar i-am dat tot ce am avut: copilăria ei fără griji, serile în care i-am citit povești când era bolnavă, anii în care am pus-o pe ea pe primul loc.

Câteva luni mai târziu, relația noastră s-a mai îndreptat, dar rana a rămas acolo, ca o cicatrice nevindecată. Încercăm să ne regăsim una pe cealaltă printre așteptări și dezamăgiri.

Mă întreb adesea: oare cât valorează dragostea unui părinte? Se poate măsura ea în bani sau în gesturi? Și dacă da… cine stabilește prețul corect?