Datorie de frate sau povară sufletească?

— Nu poți să vii și tu sâmbătă să mă ajuți cu zugrăvitul? Am nevoie de încă o mână, altfel nu termin nici la Crăciun!
Vocea lui Vlad răsună în telefon cu o familiaritate apăsătoare, ca și cum ar fi de la sine înțeles că voi lăsa totul baltă pentru el. Mă uit la peretele din bucătăria mea, încă neterminat după ce, acum două luni, am încercat să-l renovez singur. Vlad n-a venit atunci, deși l-am rugat. Mi-a spus că are treabă la birou și că „sigur te descurci tu, ești băiat mare”.

— Nu știu, Vlad… am și eu destule pe cap. Știi că încă nu am terminat nici la mine acasă…
— Hai, măi, Radu, nu fi copil! Ești fratele meu. Nu mă lași la greu, nu?

Înghit în sec. Îmi simt maxilarul încleștat. Îmi amintesc cum, în urmă cu un an, când am avut nevoie de el să mă ajute cu mutatul mobilei după despărțirea de Irina, mi-a trimis un mesaj sec: „Nu pot azi. Poate altădată.” Altădată n-a mai venit niciodată.

Dar mama ne-a crescut spunând mereu: „Familia e tot ce ai pe lume.” Și tata, când era beat, ne certa dacă nu ne ajutam între noi. Poate de aceea mi-e atât de greu să spun „nu”, chiar și când simt că mă sufoc.

— Bine, vin sâmbătă dimineață, răspund într-un final, cu vocea stinsă.

Închid telefonul și simt cum mă apasă o greutate pe piept. Mă uit în jur: cutii nestrânse, haine aruncate pe scaun, peretele acela alb-negru care îmi amintește că nu am avut niciodată timp pentru mine. Pentru casa mea. Pentru liniștea mea.

Sâmbătă dimineață plouă mocănește. Ajung la Vlad acasă ud leoarcă. El mă întâmpină cu un zâmbet larg și o palmă peste umăr.

— Bravo, frate! Hai că împreună facem treabă bună!

În apartament miroase a vopsea proaspătă și a cafea tare. Pe masă, două sandvișuri reci. Vlad vorbește întruna despre cât de greu îi este la muncă, despre cât îl stresează șeful lui și cât de mult contează pentru el să aibă un apartament „ca lumea”.

— Știi cum e… dacă nu mă ajutai tu, cine știe când terminam! Nici nu vreau să-mi imaginez!

Îl privesc cum dă cu trafaletul pe perete și mă întreb dacă realizează cât de mult m-a durut indiferența lui când eu am avut nevoie. Dacă știe cât m-am simțit singur atunci. Dacă îi pasă.

— Vlad, ți-ai amintit vreodată că nici eu n-am terminat la mine acasă? întreb încet.

Se oprește din vopsit și se uită la mine ca și cum i-aș fi vorbit într-o limbă străină.

— Eh, lasă că ai timp! Tu oricum nu ești așa pretențios ca mine. Și oricum… tu te pricepi mai bine la astea.

Simt cum mi se strânge stomacul. Îmi vine să arunc trafaletul și să plec. Dar nu pot. Ceva mă ține pe loc — poate rușinea, poate frica de a fi „fratele rău”, poate speranța absurdă că dacă îl ajut acum, data viitoare va fi altfel.

Lucrăm toată ziua. Seara târziu, Vlad deschide o bere și se prăbușește pe canapea.

— Ești cel mai tare frate! Sincer! Nu știu ce m-aș face fără tine.

Zâmbesc forțat. În mintea mea răsună însă toate momentele în care eu am fost cel care „nu știa ce să facă fără el” — și el n-a fost acolo.

Ajung acasă târziu, obosit până în măduva oaselor. Îmi privesc din nou bucătăria neterminată. Mă așez pe podea și simt cum mă podidesc lacrimile. Nu pentru că am muncit prea mult azi, ci pentru că m-am trădat iar pe mine însumi.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la Vlad: „Mersi încă o dată! Poate vii și weekendul viitor să mă ajuți cu balconul?”

Îmi vine să urlu. Să-i spun tot ce am pe suflet: cât m-a durut absența lui, cât m-am simțit folosit, cât de nedrept mi se pare totul. Dar nu-i răspund nimic.

Merg la mama să-i duc niște medicamente. Ea mă întreabă:

— Ce-ai pățit, Radule? Pari abătut.

Ezit o clipă, apoi îi spun:

— Mamă… tu crezi că e corect să fii mereu cel care ajută și niciodată cel ajutat?

Ea oftează adânc:

— Așa e între frați… Unul dă mai mult, altul mai puțin. Dar sângele apă nu se face.

Mă uit la ea și simt cum se rupe ceva în mine. Poate sângele nu se face apă, dar sufletul se poate usca de atâta dat fără să primească nimic înapoi.

Seara îi scriu lui Vlad un mesaj lung. Îi spun tot ce n-am avut curaj să-i spun față în față: despre momentele când am avut nevoie de el și n-a fost acolo; despre cât de greu îmi este să spun „nu”; despre faptul că vreau să fim frați cu adevărat, nu doar atunci când are el nevoie de mine.

Nu-mi răspunde imediat. Trec două zile până primesc un simplu „Ok”.

Mă doare răceala lui mai mult decât orice ceartă ar fi putut exista între noi. Dar pentru prima dată simt că am făcut ceva pentru mine.

Mă întreb: Oare câți dintre noi trăim cu povara asta — să fim mereu cei care dau? Unde ar trebui să trasăm linia între iubirea de familie și respectul față de noi înșine?