De ce am acceptat să am grijă de nepotul meu? Lecția neașteptată de iubire și răbdare

— Mama, te rog, nu am altă soluție! Nu pot să-l iau pe Rareș cu mine la serviciu și creșa e închisă din nou. Te rog, ajută-mă!
Vocea Ioanei tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când mă ruga să o ajut, dar de fiecare dată simțeam aceeași teamă: dacă nu mă descurc? Dacă nu mai sunt mama aceea puternică pe care o știa ea?

Am oftat adânc, privind spre ceasul din bucătărie. Era trecut de șapte dimineața, iar cafeaua abia se răcise în cană. Am acceptat, fără să știu că ziua aceea avea să-mi răscolească toate temerile și să-mi aducă o lecție pe care nu o așteptam.

Rareș a intrat în casă cu ghiozdănelul lui albastru și cu ochii mari, curioși. Ioana l-a sărutat pe frunte și mi-a aruncat o privire plină de recunoștință, dar și de vinovăție. — Îți mulțumesc, mamă. Știu că nu e ușor…

Am dat din cap, încercând să par calmă. — Lasă, Ioana, du-te liniștită. Ne descurcăm noi.

Ușa s-a închis și am rămas singură cu nepotul meu de trei ani. Rareș s-a uitat la mine cu un zâmbet ștrengăresc: — Bunico, ne jucăm?

Am încercat să-i răspund cu același entuziasm, dar adevărul era că mă simțeam copleșită. Nu mai ținusem un copil mic în brațe de ani buni. Mâinile îmi tremurau când i-am pregătit micul dejun. Laptele a dat în foc, iar el a început să plângă pentru că nu găsea ursulețul preferat.

— Bunico, unde e Ursu? Vreau Ursu!

Am început să cotrobăi prin toată casa, simțind cum mă cuprinde panica. În mintea mea răsunau vorbele soțului meu, Doru: „Nu te mai băga, Maria! Las-o pe Ioana să se descurce singură! Noi am crescut copiii noștri.” Dar cum să nu mă bag? Cum să-mi las fiica singură când are nevoie de mine?

După jumătate de oră de căutări și lacrimi, am găsit ursulețul sub canapea. Rareș m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit: — Ești cea mai bună bunică!

M-am topit. Pentru o clipă, toate grijile au dispărut. Am început să ne jucăm cu cuburile colorate, iar râsul lui cristalin mi-a umplut casa de lumină.

Dar liniștea n-a durat mult. Pe la prânz, Rareș a făcut febră. M-am panicat din nou. Am sunat-o pe Ioana:

— Ioana, are febră! Ce fac?

— Dă-i siropul din dulap și pune-i un prosop umed pe frunte. Vin imediat dacă se agravează!

Am urmat instrucțiunile, dar inima îmi bătea nebunește. M-am simțit neputincioasă și bătrână. M-am întrebat dacă nu cumva Doru avea dreptate: poate nu mai sunt în stare să ajut.

Spre seară, Rareș s-a liniștit și a adormit cu capul în poala mea. L-am privit mult timp, mângâindu-i părul moale. Mi-am amintit de zilele când Ioana era mică și plângea noaptea; atunci nu aveam voie să obosesc sau să greșesc.

Când Doru a venit acasă, m-a găsit stând pe canapea cu nepotul în brațe.

— Maria, te-ai încăpățânat iar… O să te epuizezi!

— Doru, nu pot să stau deoparte. E copilul nostru… E copilul copilului nostru!

A oftat și s-a așezat lângă mine. Pentru prima dată după mult timp, l-am văzut privind cu duioșie spre Rareș.

— Poate ai dreptate… Poate că uneori trebuie să fim acolo chiar dacă ne e greu.

Când Ioana a venit să-l ia pe Rareș, era vizibil obosită și copleșită.

— Mamă… Nu știu ce m-aș face fără tine.

Am simțit un nod în gât. Am vrut să-i spun că nici eu nu știu ce m-aș face fără ea sau fără Rareș. Dar am tăcut și am îmbrățișat-o strâns.

Noaptea aceea n-am putut dormi. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le-am făcut pentru familie și la cât de greu e uneori să fii sprijinul tuturor când tu însuți ai nevoie de sprijin. Dar am realizat că dragostea nu se măsoară în cât poți duce sau cât poți oferi fără să ceri nimic în schimb. Dragostea e acolo unde e nevoie de tine.

Mă întreb acum: oare câți dintre noi uităm cât de mult contează gesturile mici? Câți ne temem că nu mai suntem suficient de buni pentru cei dragi? Poate că adevărata lecție e să nu renunțăm niciodată la iubire, oricât de greu ar fi.