De ce m-a ales mama pe el, nu pe mine?

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau aici! am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce ușa camerei mele se trântea în urma mea. Era a treia oară în acea săptămână când mă certam cu Viorel, soțul mamei. Aveam doar paisprezece ani, dar simțeam că sufletul mi-e deja obosit de atâta luptă.

Mama a intrat după mine, încercând să mă liniștească. — Te rog, Ilinca, încearcă să-l înțelegi și tu pe Viorel. Nu-i ușor nici pentru el.

— Dar pentru mine e ușor? am izbucnit eu. De ce trebuie mereu să fiu eu cea care cedează?

A tăcut. S-a uitat la mine cu ochii ei verzi, obosiți, și pentru o clipă am văzut o umbră de vinovăție. Dar apoi a oftat și a ieșit din cameră, lăsându-mă singură cu furia și neputința mea.

Așa a fost mereu. De când tata a plecat la muncă în Italia și nu s-a mai întors, mama s-a schimbat. A devenit mai tăcută, mai absentă. Când l-a cunoscut pe Viorel, părea că renaște. Zâmbea din nou, gătea prăjituri duminica și asculta muzică la radio. Dar pentru mine, Viorel era un străin rece, care mă privea ca pe un intrus în propria mea casă.

Nu mi-a spus niciodată direct că nu mă vrea acolo. Dar simțeam asta în fiecare gest: privirile tăioase când lăsam vasele nespălate, oftaturile lui când râdeam prea tare la telefon cu prietenele sau când uitam să sting lumina la baie. Mama încerca să facă pace între noi, dar mereu părea că îi ia partea lui.

Într-o seară de iarnă, după o ceartă aprinsă, Viorel a ridicat vocea la mine:

— Dacă nu-ți convine aici, du-te la bunică-ta! Nu te ține nimeni cu forța!

Am privit-o pe mama, așteptând să mă apere. Dar ea doar a plecat capul și a tăcut. Atunci am știut: eram singură.

Am plecat la bunica din satul vecin. O casă mică, cu soba mereu caldă și miros de cozonac. Bunica m-a primit cu brațele deschise, dar ochii ei triști spuneau totul. — Ești copilul mamei tale, Ilinca. Poate n-o să înțelegi acum, dar uneori oamenii fac alegeri grele ca să supraviețuiască.

Anii au trecut. Am terminat liceul în orașul mic de lângă sat și am intrat la facultate în București. Mama mă suna rar. De fiecare dată discuțiile erau scurte: „Ești bine? Ai nevoie de bani?” Niciodată nu vorbea despre Viorel sau despre ce s-a întâmplat între noi.

Într-o zi, după aproape zece ani de la plecarea mea de acasă, am primit un mesaj de la sora mea vitregă, Ana: „Ilinca, trebuie să știi ceva despre mama.”

Ne-am întâlnit într-o cafenea aglomerată din centru. Ana era vizibil emoționată.

— Știi… Viorel nu te-a vrut niciodată acolo. I-a spus mamei că dacă vrea să fie cu el, trebuie să te lase la bunica. Mama… a ales să rămână cu el.

Am simțit cum mi se taie respirația. Toți anii aceia în care m-am întrebat ce am făcut greșit… Toate nopțile în care am plâns gândindu-mă că poate nu sunt suficient de bună…

— De ce îmi spui asta acum? am întrebat cu voce tremurată.

— Pentru că mama e bolnavă. Și cred că ar trebui să știi adevărul.

Am mers la spital cu inima strânsă. Mama era palidă, slăbită, dar când m-a văzut a zâmbit ca odinioară.

— Ilinca… îmi pare rău pentru tot.

Nu am putut spune nimic. Am stat lângă patul ei ore întregi, ținând-o de mână și încercând să găsesc în mine puterea de a o ierta.

După ce a murit, am găsit într-un sertar o scrisoare adresată mie:

„Iartă-mă că nu am fost mama de care ai avut nevoie. Am fost slabă și am ales greșit. Am crezut că dacă sunt fericită lângă Viorel, o să pot fi și o mamă mai bună pentru tine. Dar m-am înșelat. Te-am pierdut pe tine ca să nu-l pierd pe el.”

Am plâns zile întregi după ce am citit scrisoarea. M-am întrebat dacă aș fi putut face ceva diferit sau dacă vina era doar a ei.

Acum, la treizeci de ani, încă port în suflet rana acelei alegeri. Încerc să-mi construiesc propria familie fără umbrele trecutului, dar uneori mă trezesc noaptea întrebându-mă: oare pot ierta cu adevărat? Oare cât de mult ne definesc alegerile părinților noștri?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum găsești puterea să ierți când ai fost dat la o parte de cel care ar fi trebuit să te iubească cel mai mult?