„De ce mai ai nevoie de încă un apartament, când deja ai patru?” – Povestea unei trădări între surori

— Eliza, nu înțelegi? Nu e vorba doar despre tine! — vocea Cameliei răsuna în sufrageria mică, cu pereții galbeni, unde încă se simțea mirosul de cafea proaspătă. Mama stătea între noi, cu mâinile tremurânde pe genunchi, încercând să ne oprească privirile tăioase.

— Dar tu de ce ai nevoie de încă un apartament? Ai deja patru! — am izbucnit, simțind cum inima îmi bate nebunește. — De ce vrei să ne dai afară?

Camelia a ridicat din umeri, cu acea răceală pe care o cunoscusem doar în ultimii ani. — Pentru că pot. Pentru că e dreptul meu. Tata a lăsat totul pe numele meu, nu?

Am simțit cum mi se taie respirația. Tata murise acum doi ani, iar testamentul lui fusese ca o bombă aruncată în mijlocul familiei noastre. Lăsase apartamentul din Drumul Taberei pe numele Cameliei, iar eu și mama rămăsesem doar cu promisiunea că „vom fi mereu împreună”.

— Camelia, te rog… — vocea mamei era abia o șoaptă. — Nu ne lăsa pe drumuri. E casa în care ai crescut și tu.

— Mama, nu vreau să discutăm iar. Am nevoie de bani. Vreau să-l vând. E decizia mea. — Camelia s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră, trântind ușa după ea.

Am rămas singură cu mama, privind la peretele unde încă atârna poza de familie din 1998. Tata zâmbea larg, Camelia mă ținea de mână. Atunci eram fericite. Atunci nu știam ce înseamnă lăcomia.

În noaptea aceea n-am putut dormi. Mama plângea încet în camera ei, iar eu mă uitam la tavan și mă întrebam unde am greșit. Cum ajunsese sora mea să fie atât de rece? De ce banii deveniseră mai importanți decât sângele?

A doua zi am încercat să vorbesc cu Camelia la telefon. Nu mi-a răspuns. Am mers la biroul ei din centru, unde lucra ca notar. Secretara m-a privit cu milă când i-am spus cine sunt.

— Îmi pare rău, doamna Camelia nu primește vizite fără programare.

Am plecat cu ochii în lacrimi. Pe drum spre casă, am trecut pe lângă blocurile gri din cartier și m-am gândit la copilăria noastră: la cum ne jucam printre scările reci, la cum împărțeam ultima felie de cozonac de Crăciun. Unde dispăruse acea soră care îmi promitea că vom fi mereu una pentru cealaltă?

În următoarele săptămâni, Camelia a trimis un executor judecătoresc. Am primit o hârtie rece, oficială: aveam 30 de zile să eliberăm apartamentul. Mama s-a îmbolnăvit de supărare; nu mai mânca, nu mai vorbea. Eu am început să caut chirii pe internet, dar salariul meu de educatoare abia îmi ajungea pentru facturi.

Într-o seară, am găsit-o pe mama stând pe întuneric, cu ochii pierduți.

— Eliza, dacă tata ar vedea ce se întâmplă… — a oftat ea greu. — Poate că eu am greșit undeva ca mamă.

— Nu e vina ta! — am strigat printre lacrimi. — E vina banilor! Ne-au distrus familia…

Am încercat să vorbesc cu rudele, cu prieteni vechi de familie. Unii mi-au spus să accept situația: „Așa e viața, Eliza. Cine are acte, are dreptate.” Alții mi-au sugerat să merg la presă sau la televiziune. Dar mi-era rușine să-mi spăl rufele în public.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Camelia: „Nu vreau scandal. Dacă plecați repede, vă dau 2.000 de euro ca să vă găsiți altceva.”

M-am uitat la ecranul telefonului și am simțit un val de furie și disperare. 2.000 de euro pentru o viață întreagă? Pentru toate amintirile noastre?

Am mers la mama și i-am citit mesajul.

— Acceptăm? — m-a întrebat ea cu voce stinsă.

— Nu știu… — am răspuns eu. — Dar dacă plecăm acum, pierdem tot ce a fost al nostru vreodată.

În acea noapte am visat că tata venea acasă și ne certa pe toate: „Voi sunteți familia mea! Nu vă lăsați distruse de bani!” M-am trezit plângând și am știut că trebuie să lupt.

Am început să caut avocați care să mă ajute pro bono. Unii au râs: „Nu ai nicio șansă fără acte.” Dar o doamnă avocat, doamna Popescu, m-a ascultat cu răbdare.

— Eliza, e greu… dar putem încerca să demonstrăm că ați contribuit la întreținerea casei și că mama are drept de uzufruct viager ca soție supraviețuitoare.

A fost o rază de speranță. Am adunat chitanțe vechi, facturi plătite pe numele meu și al mamei, martori care știau că noi am locuit acolo toată viața.

Procesul a durat un an întreg. Camelia venea la tribunal elegant îmbrăcată, cu un zâmbet fals pe buze. Eu tremuram de emoție la fiecare termen.

În final, judecătorul a decis că mama are dreptul să locuiască acolo până la sfârșitul vieții ei. Eu trebuia să plec după șase luni.

Când am ieșit din sala de judecată, mama m-a strâns în brațe și a plâns ca un copil.

— Măcar tu ai unde merge? — m-a întrebat ea printre suspine.

— O să mă descurc… — am mințit eu, dar inima îmi era frântă.

Camelia a trecut pe lângă noi fără să ne privească.

Acum stau într-o garsonieră mică din Militari și mă gândesc la tot ce s-a întâmplat. Oare chiar merită banii atâta suferință? Oare sângele nu mai contează în fața actelor și a conturilor bancare?

Poate că fiecare familie are demonii ei ascunși… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi luptat sau ați fi renunțat?