De ce nu mai vine bunica? Povestea unei mame care încearcă să-și înțeleagă soacra

— Mamaie, când mai vine bunica la noi? întrebă Ilinca, cu ochii mari, în timp ce își strângea păpușa la piept. Era a treia oară săptămâna asta când mă întreba același lucru. M-am oprit din spălatul vaselor și am simțit cum mi se strânge inima. Ce să-i spun? Că bunica nu mai vrea să vină? Că nu știu nici eu de ce ne-a șters din viața ei?

Mă numesc Ana și locuiesc în Ploiești, într-un apartament cu două camere, împreună cu soțul meu, Mihai, și cei doi copii ai noștri: Ilinca, de șase ani, și Vlad, de patru. De când m-am măritat cu Mihai, relația cu soacra mea, doamna Mariana, a fost… complicată. Nu m-a acceptat niciodată pe deplin, dar nici nu a fost ostilă pe față. Mai degrabă rece, distantă, cu zâmbete politicoase și vorbe măsurate. Totuși, după ce s-au născut copiii, părea că s-a apropiat de noi. Venea des, le aducea dulciuri și jucării, îi lua în brațe și le spunea povești. Pentru copii era o bucurie.

Apoi, dintr-o dată, totul s-a schimbat. În urmă cu șase luni, după ziua de naștere a lui Vlad, nu a mai venit deloc. Niciun telefon, niciun mesaj, nici măcar o felicitare de Crăciun. Am încercat să o sun de câteva ori, dar nu mi-a răspuns. Mihai a zis că poate are probleme și că ar trebui să-i dăm timp. Dar cât timp? Copiii întreabă mereu de ea. Într-o seară, Ilinca a plâns în somn și a strigat-o pe bunica. M-am simțit neputincioasă.

Într-o duminică după-amiază, Mihai s-a întors acasă abătut. Fusese la piață și o văzuse pe mama lui vorbind cu vecina de la etajul trei. Nu l-a salutat. S-a făcut că nu-l vede. — Ceva se întâmplă, Ana, mi-a spus el încet. — Poate ar trebui să mergem la ea acasă.

Am strâns curaj și într-o zi am luat copiii de mână și am mers la blocul unde locuiește Mariana. Am urcat scările tremurând. Vlad ținea un desen pentru bunica lui. Am bătut la ușă. Nimic. Am mai bătut o dată. Se auzea televizorul înăuntru. După câteva minute, ușa s-a deschis încet.

— Ce căutați aici? a întrebat Mariana, fără să ne privească în ochi.

— Bunico! a țipat Ilinca și s-a repezit spre ea.

Mariana a făcut un pas înapoi.

— Nu e un moment bun acum. Sunt ocupată.

— Dar… am venit să te vedem… Vlad ți-a făcut un desen… am încercat eu să spun.

— Nu pot acum. Poate altădată.

A închis ușa încet, dar ferm. Copiii au rămas nemișcați pe hol. Vlad s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi.

Am coborât scările fără să spunem nimic. În drum spre casă, Ilinca m-a întrebat: — De ce nu ne mai iubește bunica?

Nu am știut ce să răspund.

Seara, Mihai a încercat din nou să o sune pe mama lui. A răspuns după multe apeluri.

— Mamă… ce se întâmplă? De ce nu vrei să-i vezi pe copii?

— Mihai, lasă-mă în pace! Nu vreau să discut acum!

— Dar copiii suferă! Ce le spunem?

— Spune-le ce vrei! Eu am nevoie de liniște!

A închis telefonul brusc.

În zilele următoare am început să mă gândesc la toate momentele tensionate dintre mine și Mariana: când am refuzat să-i dau lui Vlad dulciuri înainte de masă și s-a supărat; când i-am spus că nu vreau să le cumpere jucării zgomotoase; când am rugat-o să nu le spună povești cu finaluri triste… Oare am greșit cu ceva? Oare am rănit-o fără să-mi dau seama?

Am vorbit cu mama mea la telefon:

— Ana, poate are probleme de sănătate sau e supărată pe ceva anume… Poate ar trebui să-i scrii o scrisoare.

Am scris o scrisoare lungă în care i-am spus cât de mult îi simt lipsa copiii și cât de mult ar însemna pentru ei să o vadă din nou. Am pus scrisoarea în cutia ei poștală.

Au trecut două săptămâni fără niciun răspuns.

Într-o zi ploioasă de aprilie, Ilinca a venit acasă de la grădiniță cu un desen: era ea ținându-se de mână cu bunica Mariana sub un curcubeu mare. Mi-a dat desenul și mi-a spus:

— Poate dacă îi arătăm asta, o să vină la noi…

Am simțit cum mă podidesc lacrimile.

În acea seară, Mihai a venit acasă mai devreme și mi-a spus că a aflat de la o vecină că Mariana merge des la biserică și pare foarte retrasă. — Poate e depresivă… sau poate are nevoie de ajutor și nu știe cum să ceară…

Am decis împreună să mai încercăm o dată. Am mers toți patru la biserica unde mergea Mariana duminica dimineața. Am stat la slujbă în spate și am așteptat să iasă. Când ne-a văzut, s-a oprit brusc.

— Mamă… te rog… hai acasă la noi măcar pentru câteva minute… Copiii te iubesc…

Mariana s-a uitat lung la noi și ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Nu pot… Nu pot… Nu știți voi ce e în sufletul meu…

A plecat grăbită fără să mai spună nimic.

De atunci au trecut alte luni fără niciun semn din partea ei. Copiii încă întreabă de bunica lor aproape zilnic. Eu încă mă întreb dacă am făcut ceva greșit sau dacă e vorba despre altceva — poate o suferință pe care nu vrea sau nu poate să o împartă cu noi.

Uneori mă uit la pozele vechi cu toții împreună și mă întreb: oare cât de mult contează orgoliile sau neînțelegerile atunci când copiii suferă? Oare cum putem repara ceea ce pare iremediabil?

Poate că nu există răspunsuri simple pentru astfel de tăceri dureroase… Dar voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să treceți peste această absență care doare mai tare decât orice ceartă?