De ce nu mai vine bunica? Povestea unei mame care încearcă să-și protejeze copiii de absența bunicii

— Mama, de ce nu mai vine bunica la noi? întrebă Mara, fetița mea de șase ani, cu ochii mari și umezi, în timp ce-și strângea păpușa la piept. Era a treia oară săptămâna asta când mă întreba același lucru. Am simțit un nod în gât și am încercat să-i zâmbesc, dar știam că nu pot ascunde adevărul la nesfârșit.

Nu știu când s-a rupt totul. Poate după ultima ceartă cu soacra mea, doamna Elena, când am îndrăznit să-i spun că nu e ok să-i dea lui Vlad dulciuri înainte de cină. Poate a fost picătura care a umplut paharul. Sau poate e altceva, ceva ce nu-mi dau seama. Cert e că de atunci, liniștea s-a așternut între noi ca o ceață groasă.

Soțul meu, Radu, evită subiectul. „Las-o, Ioana, dacă nu vrea să vină, n-o putem obliga. O să-i treacă.” Dar nu-i trece. Și copiii simt. Vlad, băiețelul nostru de patru ani, a început să deseneze tot mai des o casă cu o figură tristă la fereastră. „Asta e bunica”, mi-a spus într-o zi. Am simțit cum mă strânge inima.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe copii, am încercat din nou să vorbesc cu Radu.
— Radu, nu putem lăsa lucrurile așa. Copiii suferă. Nu vrei să vorbești cu mama ta?
El a oftat și s-a uitat lung la mine.
— Ioana, știi cum e mama… Dacă s-a supărat, trebuie să-i treacă singură. Dacă o sun acum, sigur o să iasă cu scandal.
— Dar nu e corect față de Mara și Vlad! Nu înțeleg de ce îi pedepsește pe ei pentru ce s-a întâmplat între noi.
Radu a ridicat din umeri și s-a retras în dormitor. Am rămas singură în bucătărie, cu gândurile mele.

Am încercat să o sun pe doamna Elena de câteva ori. Mi-a răspuns sec:
— Sunt ocupată acum, Ioana. Poate altădată.
Sau nu mi-a răspuns deloc. Am scris mesaje scurte: „Copiii vă duc dorul.” Niciun răspuns.

Într-o duminică, am trecut pe lângă blocul ei cu copiii. Mara s-a uitat lung la geamurile apartamentului bunicii și a întrebat:
— Crezi că ne vede?
Nu am știut ce să-i spun. Poate că ne vedea și alegea să nu coboare. Sau poate era plecată. Dar durerea din ochii Marei m-a făcut să-mi promit că trebuie să găsesc o soluție.

Am început să mă întreb dacă vina e a mea. Poate am fost prea dură când i-am spus să nu le mai dea dulciuri copiilor. Poate ar fi trebuit să tac și să accept că fiecare bunică are dreptul la răsfățul ei. Dar apoi îmi aminteam toate momentele când doamna Elena critica orice decizie luam: că nu-i îmbrac destul de gros iarna, că îi las prea mult la televizor, că nu-i duc destul de des la biserică.

Odată, după o astfel de discuție tensionată, Mara m-a întrebat:
— Mami, de ce țipă bunica la tine?
Atunci am realizat cât de mult îi afectează pe copii conflictele noastre.

Într-o zi ploioasă de martie, am primit un mesaj scurt de la doamna Elena: „Sunt bolnavă. Nu pot veni.” Am simțit un val de vinovăție și am decis să merg eu la ea cu copiii. Am cumpărat flori și prăjituri și am urcat cu inima strânsă la etajul trei.

Ne-a deschis ușa abia după ce am sunat insistent. Era palidă și obosită.
— Ce căutați aici? a întrebat fără urmă de bucurie.
— Am venit să vă vedem… Copiii vă duc dorul.
Mara s-a repezit spre ea cu un desen în mână:
— Ți-am făcut un desen, bunico!
Doamna Elena a luat hârtia fără să zâmbească și a oftat.
— Mulțumesc… Dar nu trebuia să veniți. Nu mă simt bine.

Am stat doar cinci minute. Copiii au plecat triști, iar eu am simțit că zidul dintre noi s-a făcut și mai gros.

Seara, l-am întrebat din nou pe Radu:
— Tu chiar nu vrei să faci nimic? E mama ta!
El a ridicat tonul:
— Ioana, te rog! Nu mai insista! Dacă vrea să stea departe, asta e! Nu pot schimba eu lucrurile!

Am plâns în baie ca să nu mă vadă copiii. M-am simțit neputincioasă și singură. M-am întrebat dacă toate familiile trec prin astfel de rupturi sau doar noi suntem atât de disfuncționali.

În zilele următoare, Mara a început să se retragă tot mai mult în camera ei. Vlad a devenit agitat și plângea fără motiv. Am decis să merg la psiholog cu ei. Doamna Cristina, psihologa, mi-a spus:
— Copiii resimt foarte puternic absența unei persoane dragi. E important să le explicați situația fără să aruncați vina pe cineva anume.

Dar cum poți explica unui copil că bunica pur și simplu nu mai vrea să facă parte din viața lui?

Am început să le citesc povești despre familie și iertare. Le-am spus că uneori oamenii mari se supără și au nevoie de timp ca să le treacă supărarea. Dar Mara m-a privit cu ochii ei mari și m-a întrebat:
— Dar dacă nu-i mai trece niciodată?

Nu am avut răspuns.

Au trecut șase luni de când doamna Elena nu ne-a mai vizitat cu adevărat. Copiii încă o pomenesc în fiecare rugăciune seara. Eu încă sper că într-o zi va suna la ușă cu plăcinta ei celebră cu mere și va spune: „Mi-a fost dor de voi.”

Dar dacă nu se va întâmpla niciodată? Dacă ruptura asta va rămâne pentru totdeauna?

Mă întreb uneori: cât trebuie să lupți pentru o relație care pare pierdută? Și cum îi protejezi pe cei mici de absența celor care ar trebui să-i iubească necondiționat?