„De ce să ne chinuim cu rate, dacă tot o să moștenim casa ta?” – Povestea unei mame românce despre egoismul din familie

— Mamă, sincer, nu are rost să ne batem capul cu rate sau să ne cumpărăm apartament. Oricum, la un moment dat, casa asta o să fie a mea.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un ciocan peste inima mea. Stătea în picioare, rezemat de tocul ușii din bucătărie, cu mâinile încrucișate și privirea rece, de parcă vorbea despre o tranzacție imobiliară, nu despre viața și amintirile mele. M-am oprit din spălatul vaselor și am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Vlad, nu e chiar așa simplu… Casa asta e plină de viața noastră. Nu e doar o proprietate, am șoptit, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurândă.

El a ridicat din umeri, fără să mă privească în ochi:

— Mamă, nu zic că nu țin la tine, dar trebuie să fim practici. Eu și Andreea avem un copil pe drum. Nu putem să ne aruncăm la credite când știm că tot aici vom ajunge.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am crescut singură acest băiat după ce soțul meu, Ion, s-a stins când Vlad avea doar șapte ani. Am muncit două joburi, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice vis personal, doar ca el să aibă tot ce-i trebuie. Și acum, la bătrânețe, când mă dor oasele și mă sperie singurătatea mai mult ca orice, fiul meu vede în mine doar un obstacol între el și o casă.

În seara aceea n-am putut dormi. M-am plimbat prin camerele casei — fiecare colț avea povestea lui: peretele unde Vlad a desenat cu creionul când era mic și eu n-am avut inimă să șterg; masa din sufragerie unde am pus prima dată sarmale făcute de mine; balconul unde Ion fuma pe ascuns și-mi făcea cu ochiul. Toate astea pentru Vlad nu mai însemnau nimic?

A doua zi am încercat să vorbesc cu el altfel.

— Vlad, știi… poate ar trebui să te gândești că nu totul se reduce la moșteniri și case. Poate că ar trebui să-ți faci propriul drum.

A oftat exasperat:

— Mamă, nu înțelegi! E greu acum pentru tineri. Salariile sunt mici, chiriile mari. Tu ai deja casa asta. De ce să nu profităm?

Profităm? M-am simțit ca o povară pe care abia așteaptă să o lase jos. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu am greșit undeva. Poate că l-am protejat prea mult, poate că i-am dat prea ușor tot ce a cerut. Poate că nu l-am învățat destul despre recunoștință sau despre valoarea lucrurilor care nu se pot cumpăra.

În zilele următoare am observat cum Andreea, nora mea, mă privește cu răceală. Când vine pe la noi, abia schimbăm două vorbe. Îmi lasă impresia că abia așteaptă să plec undeva — ori la țară, ori la azil — doar ca ei să poată „respira” în casa asta.

Într-o duminică după-amiază, când Vlad și Andreea au venit la masă, am încercat să readuc atmosfera de familie de altădată. Am gătit mâncărurile preferate ale lui Vlad: ciorbă de perișoare și plăcintă cu mere. Dar discuția s-a dus iar spre bani.

— Mamă, ai văzut cât costă întreținerea? Dacă ai vinde casa asta și te-ai muta la un apartament mai mic sau… știi tu… la un cămin de bătrâni bun, ai avea bani de trai liniștit și noi am putea începe viața pe cont propriu.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Nu pentru că mi-ar fi teamă de azil — ci pentru că fiul meu nu vedea în mine decât un obstacol logistic.

— Vlad, tu chiar crezi că așa se rezolvă lucrurile? Să mă dau la o parte ca voi să vă fie mai ușor?

El a tăcut o clipă, apoi a spus:

— Nu e vorba de dat la o parte… dar trebuie să fim realiști.

Am realizat atunci cât de mult s-a schimbat lumea față de vremea mea. Pe atunci părinții erau sprijiniți de copii la bătrânețe; acum părinții sunt văzuți ca niște piedici în calea confortului tinerilor. M-am simțit strivită între două lumi: una a sacrificiului și una a individualismului feroce.

În acea noapte am stat mult pe gânduri. Am sunat-o pe sora mea, Elena.

— Nu știu ce să fac… Parcă nu mai am loc în propria mea casă.

Ea mi-a spus:

— Maria, nu ești singura. Și fata mea mi-a zis ceva asemănător anul trecut. Parcă nu mai contează ce-ai făcut pentru ei…

Am plâns împreună la telefon. Am simțit pentru prima dată că nu sunt singură în durerea asta.

În zilele următoare am început să mă uit pe internet la oferte de aziluri private. M-am dus chiar să vizitez unul — curat, liniștit, dar rece ca un spital. Am stat pe bancă în curte și m-am uitat la alte femei bătrâne care priveau în gol.

M-am întrebat: „Asta e răsplata pentru toți anii mei de muncă și dragoste?”

Când m-am întors acasă, Vlad m-a sunat:

— Mamă, ai decis ceva? Că noi trebuie să știm cum ne organizăm…

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Nu i-am răspuns imediat. Am stat mult cu telefonul în mână și m-am gândit: oare unde am greșit? Oare dragostea necondiționată chiar îi face pe copii egoiști? Sau lumea s-a schimbat atât de mult încât sacrificiul părintelui nu mai valorează nimic?

Poate că mulți dintre voi treceți prin același lucru sau aveți părinți care simt la fel ca mine. Voi ce ați face în locul meu? Credeți că dragostea de mamă trebuie răsplătită sau e doar o datorie care se uită odată cu vârsta?