De două ori pe an îi trimit nepotului meu bani, dar el nu-mi răspunde niciodată

— Iar nu a sunat, Elena, iar nu a sunat… îmi spun în gând, privind plicul gol pe care l-am pus cu grijă în sertarul cu amintiri. E a doua oară anul acesta când îi trimit lui Vlad bani pentru facultate. Nu e mult, dar e din pensia mea, din sufletul meu. Fetele, surorile lui mai mici, mă sună imediat ce primesc plicul. „Buni, mulțumesc! Mi-am luat o carte nouă!” sau „Buni, am ieșit cu fetele la film!” Glasurile lor mă încălzesc ca o pătură veche, dar Vlad… Vlad tace.

Mă uit la poza lui de la absolvirea liceului, pusă pe raft lângă icoana Maicii Domnului. Era atât de mândru atunci! Îi strângeam mâna și simțeam că am crescut un bărbat adevărat. Acum nu știu ce simt. Poate doar un gol care crește cu fiecare zi în care nu primesc niciun semn de la el.

Într-o seară, la masă cu fiica mea, Irina, mama lui Vlad, nu m-am putut abține:
— Irina, tu ai mai vorbit cu Vlad? Că eu… de când e la București parcă a dispărut.
Ea oftează și-și lasă furculița jos.
— Mamă, e ocupat. Are sesiune, are proiecte… Știi cum sunt tinerii azi.
— Dar fetele? Ele găsesc timp să mă sune. Nu cer mult, doar să știu că e bine.
Irina ridică din umeri. „Așa e el, mai retras.”

Dar eu știu că nu a fost mereu așa. Când era mic venea la mine în fiecare vacanță. Îl duceam la scăldat pe Olt și-i făceam clătite cu dulceață de vișine. Îmi povestea tot: despre colegi, despre visele lui. Ce s-a schimbat?

Într-o zi primesc un mesaj de la Maria, sora lui Vlad: „Buni, Vlad a postat ceva pe Facebook. Pare trist.” Nu am cont pe Facebook, dar o rog pe Maria să-mi arate. În poză, Vlad stă singur într-o cameră mică, cu laptopul în față și o privire pierdută. Sub poză scrie: „Uneori simt că nu aparțin nicăieri.”

Mă strânge inima. Oare tăcerea lui e un strigăt pe care nu-l aud? Oare banii mei îl apasă sau îl ajută? Mă hotărăsc să-i scriu o scrisoare adevărată, ca pe vremuri:

„Dragul meu Vlad,

Nu-ți scriu ca să te cert sau să te întreb de ce nu răspunzi. Îți scriu ca să-ți spun că te iubesc și că mi-e dor de tine. Dacă ai nevoie de ceva – orice – să știi că sunt aici. Poate uneori nu știm cum să vorbim unii cu alții, dar dragostea mea pentru tine nu se schimbă niciodată.

Cu drag,
Buni”

Pun scrisoarea în plic și o trimit împreună cu următorii bani. Aștept zile întregi. Nimic. Într-o seară plouă torențial și mă uit la telefon ca la o icoană. Sună! E Vlad!

— Bunico… îmi pare rău că n-am sunat până acum.
Vocea lui e stinsă.
— Vlad, dragul meu! Ce faci? Ești bine?
— Nu prea… Nu mă descurc aici. Toți au bani, haine scumpe… Eu mă simt mic și prost. Nu vreau să-ți cer nimic. M-am simțit vinovat că primeam bani de la tine și nu puteam să-ți spun nimic frumos înapoi…

Mi se rupe sufletul.
— Vlad, eu nu-ți trimit bani ca să-mi mulțumești. Îți trimit ca să știi că te iubesc și că nu ești singur.
El oftează.
— Știu… Dar mi-e greu să vorbesc despre asta cu voi.

Îl ascult mult timp cum îmi povestește despre colegii care râd de accentul lui de provincie, despre profesorii care nu-l văd niciodată printre primii, despre singurătatea dintr-un oraș mare unde nimeni nu-l cunoaște cu adevărat.

— Buni… tu crezi că o să reușesc?
— Eu cred în tine mai mult decât crezi tu în tine acum.

După acel telefon, Vlad începe să-mi scrie mesaje scurte: „Am luat 8 la examen”, „Azi am ieșit cu un coleg la cafea”, „Mi-e dor de clătitele tale”. Nu e mult, dar pentru mine e totul.

Când vine acasă în vacanță îl găsesc schimbat: mai slab, mai tăcut, dar ochii lui caută alinare. Îl iau în brațe și îi spun:
— Oricât de mare ar fi lumea asta, pentru mine tu vei fi mereu băiatul care alerga desculț prin grădină.
El zâmbește timid.

La masă suntem toți: Irina încearcă să pară puternică, dar văd lacrima din colțul ochiului ei; Maria și Ioana povestesc râzând despre școală; Vlad tace și mănâncă încet clătitele mele.

În seara aceea mă rog mai mult ca niciodată: „Doamne, ajută-ne să ne găsim unii pe alții chiar și atunci când nu știm cum să vorbim.”

Acum mă întreb: câți dintre noi trimit semnale de ajutor fără să știe cine le va primi? Oare cât de des confundăm tăcerea cu indiferența și uităm că uneori cei dragi au nevoie doar de răbdarea noastră?

Poate că dragostea adevărată nu cere răspunsuri imediate. Dar oare cât putem aștepta până când zidurile dintre generații devin prea groase ca să le mai dărâmăm?