Din pădure înapoi la viață: Povestea mea între două lumi

— Bogdane, iar ai venit cu noroi pe pantofi! Ce-o să zică doamna învățătoare?
Vocea mamei răsuna ascuțit în holul mic, în timp ce încercam să-mi trag ghetele ude fără să las urme pe covorul vechi. Mirosea a ceai de tei și a ploaie. M-am uitat la mâinile mele, încă roșii de frig, și am simțit cum mă strânge ceva în piept. Nu era doar rușinea că iar făcusem ceva greșit, ci și dorul de pădurea unde nu conta dacă ai noroi pe pantofi sau dacă hainele nu sunt călcate.

Am crescut cu bunicul, într-o căsuță veche la marginea pădurii din Bucovina. Tata a plecat când aveam cinci ani, iar mama a rămas la oraș să lucreze la croitorie. Bunicul era tot universul meu: îmi spunea povești cu lupi și urși, mă învăța să recunosc ciupercile bune de cele otrăvitoare și să ascult foșnetul frunzelor ca pe o muzică.

Când am împlinit zece ani, mama a venit să mă ia „acasă”, la oraș. „E timpul să mergi la școală ca toți copiii”, mi-a spus, dar eu nu voiam să plec. În noaptea aceea am plâns sub plapuma groasă, ascultând vântul care bătea în geamurile mici ale casei din lemn.

Prima zi de școală a fost ca un vis urât. Copiii râdeau de accentul meu, de hainele mele groase și de faptul că nu știam să folosesc telefonul mobil. „Sălbaticule!”, mi-a strigat Vlad într-o pauză, iar ceilalți au râs cu poftă. Am vrut să fug acasă, dar nu mai aveam unde.

— Lasă-i, Bogdane, nu știu ei ce-i libertatea, mi-a șoptit bunicul la telefon într-o seară. Dar cuvintele lui nu mă încălzeau destul. În fiecare zi mă simțeam tot mai mic, ca un pui de ciocârlie căzut din cuib.

Mama încerca să mă ajute, dar nu știa cum. Îmi cumpăra haine noi, mă trimitea la meditații cu doamna Rusu, dar nimic nu schimba felul în care mă priveau ceilalți copii. Într-o zi, am venit acasă cu buza spartă. Vlad și gașca lui mă prinseseră după ore și mă împinseseră în noroi.

— De ce nu poți fi ca ceilalți? m-a întrebat mama printre lacrimi.

Nu am avut răspuns. Nici eu nu știam cine sunt: băiatul din pădure sau copilul care trebuia să se adapteze la oraș?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama, am fugit din casă și m-am ascuns în parcul din apropiere. Am stat acolo până târziu, ascultând foșnetul frunzelor și încercând să-mi amintesc vocea bunicului. Atunci am decis că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi spună cine trebuie să fiu.

A doua zi la școală, când Vlad a început iar să mă tachineze, i-am spus:

— Poate că nu sunt ca voi, dar eu știu cum miroase pământul după ploaie și cum se simte libertatea adevărată.

S-au uitat la mine ca la un ciudat. Dar pentru prima dată nu mi-a mai fost rușine.

Cu timpul, câțiva colegi au început să mă întrebe despre pădure. Le-am povestit despre urme de animale, despre cum se face focul fără chibrituri și despre nopțile cu stele cât palma. Unii au râs, alții au ascultat fascinați.

Într-o zi, profesoara de biologie m-a rugat să povestesc clasei despre plantele medicinale din pădure. Am vorbit cu emoție despre sunătoare, coada-șoricelului și mugurii de brad. Pentru prima dată am simțit că locul meu e acolo, printre oameni care vor să asculte.

Mama a început să mă privească altfel. Nu mai încerca să mă schimbe cu forța, ci venea seara lângă mine și mă întreba:

— Cum era la bunicul azi-noapte în vis?

Am început să mergem împreună în weekenduri la marginea pădurii. Mama a învățat să culeagă ciuperci și să asculte liniștea. Eu am învățat că pot fi parte din două lumi fără să renunț la niciuna.

Vlad nu s-a schimbat prea mult, dar nu mă mai ating vorbele lui. Am prieteni noi: Irina, care iubește animalele; Paul, care vrea să devină biolog; și Radu, care m-a ajutat să-mi fac primul cont pe internet.

Uneori încă mi-e dor de bunicul și de casa din lemn cu geamuri mici. Dar acum știu că povestea mea poate ajuta alți copii care se simt diferiți sau pierduți între două lumi.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim cu adevărat cine suntem sau doar încercăm să ne potrivim într-un tipar? Poate că libertatea adevărată începe atunci când avem curajul să fim noi înșine.